Și vom fi un zâmbet suplu

Peste anotimpul dublu

Dintre zbor și dintre clipă

Daca-ai fi un colț de casă

Eu să fiu iederă verde

M-aș urca până ce timpul

printre noi nu s-ar mai cerne….

și vom fi un zâmbet suplu

peste anotimpul dublu dintre zbor și dintre clipă

https://youtu.be/vZkUnsIB_C0?si=JWQhuxY5ur9PKKYohttps://youtu.be/vZkUnsIB_C0?si=JWQhuxY5ur9PKKYo

Pregătiri de cină

Venise primăvara şi sterpele gorgane

Cu tort de flori alese îşi peticeau chilimul…

Şi doldora de mărfuri, de bani şi caravane

Se pregătea de Paşte întreg Ierusalimul.

Pe uliţe un zbierăt de miei fără-ncetare

Şi aburi calzi de azimi veneau din curţi vecine;

Copii, fugiţi din joacă, cereau, scâncind, mâncare

Şi se-agăţau de poala grăbitei gospodine.

Iisus, din foişorul cu şiţa înverzită

Privea deşarta caznă şi robotul zadarnic…

O silă uriaşă şi-o milă nesfârşită,

Ca umbra şi lumina, luptau în El amarnic.

Chesat şi aprig, Iuda se târguia la poartă

Oprind din drum casapii cu mieii de vânzare;

Ioan pleca la apă cu vasele de toartă,

Iar Petru-şi da cuţitul pe gresii şi amnare.

Cu multă greutate găsiră precupeţul

Ce s-a-nvoit să intre cu mielul în ogradă

Şi după-o grea tocmeală, peşin plătindu-i preţul,

L-au înşfăcat şi veseli I l-au adus să-l vadă.

Era un miel molatic, cu laţele plăviţe,

Mirositor a lapte  –  şi-l toropise somnul,

Cu fruntea cucuiată de două mici corniţe,

Şi presimţind scăparea, a behăit spre Domnul.

Atunci duios şi paşnic, ca un păstor din munte,

Iisus îl luă în braţe cu-adâncă sfâşiere,

Îl sărută cu sete pe bot, pe ochi, pe frunte,

Apoi întoarse capul şi-l dete spre junghiere.

Cu mâneci suflecate voioşi îl apucară,

Îi scoaseră cordeaua, smulgându-i clopoţelul.

Doar Iuda-nţepenise, holbat, năuc pe scară

Privind sărutul tainic ce osândise mielul.

(Vasile Voiculescu)

Despre educaţia creştină integrală

– frânturi din cuvintele rostite în întâlnirea din 16.03.2010 de la Şcoala ”Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Constanţa –

Propunându-mi-se  să vorbesc despre educaţia creştină integrală, la care face referiri pr. Mihail Bulacu în Cap. III al lucrării sale ,,Pedagogia creştin-ortodoxă’’, mi-au venit în minte imagini dintr-o expoziţie de artă plastică, în care am avut bucuria să intru cu câţiva ani în urmă. Era o expoziţie despre Zilele Creaţiei – ,,Curcubeul ca autoportret’’ –  găzduită de galeriile Muzeion ale Muzeului de Artă din Constanţa. Undeva, ascunse într-un  cotlon, erau o mulţime de pahare, de diverse mărimi şi forme… în interior avea fiecare o bucată mică de oglindă, de formă pătrată. Îmi amintesc că autorii expoziţiei ne-au împărtăşit din gândurile lor, din căutările şi revelaţiile lor. Aşa am aflat că paharele acelea vorbeau despre trupurile noastre, asemănătoare în esenţa lor, dar cu trăsături diferite,  precum paharele aveau forme şi dimensiuni diferite. Bucăţile de oglindă închipuiau oarecum sufletele, în care Hristos, se poate oglindi. L-am şi văzut pe Domnul aplecat deasupra noastră şi oglindit în fiecare din noi. Şi m-am bucurat numaidecât, că atât paharele, cât şi bucăţile de oglindă erau foarte curate… Încât se putea zări Hristos din fiecare…

Sigur, a fost un joc al intuiţiei artistice, dar mi s-a părut foarte grăitor. Încercarea lui de a cuprinde înţelesul făpturii noastre rămâne o simplă  umbră a tainei. Sfinţii Părinţi vorbesc mereu despre faptul că în fiecare din semenii noştri trebuie să-L vedem pe Domnul. Mântuitorul Însuşi ne spune că dacă vom sluji cu bunătate pe aproapele, Lui îi vom face acel bine. Mi-a plăcut mult ideea transparenţei paharelor, pentru că mă ajuta imediat să-L văd pe Hristos în fiecare.

Vorbind ulterior despre ziua a opta cu unul dintre autorii expoziţiei, i-am spus că eu însămi am căutat un fel de a reprezenta plastic veşnicia, pentru a-i da un chip simbolic în faţa copiilor care au participat la o tabără de creaţie având aceeaşi temă cu expoziţia lor – despre Zilele Creaţiei. Singurul lucru care mi-a venit în minte atunci şi pe care am încercat să-l reprezint a fost o cetate ca o cruce, încadrată în forma de pătrat… părându-mi-se a fi cea mai echilibrată, dinamică dar şi stabilă dintre forme. Sigur, totul pare un joc de copii şi chiar aşa şi este, într-o oarecare măsură. Un pretext de meditaţie. Provocându-l pe prietenul nostru artist, mi-a mărturisit că ar reprezenta veşnicia printr-o îmbrăţişare. O îmbrăţişare a două persoane, în care fiecare cuprinde pe celălalt, într-o recunoaştere limpede a tuturor faptelor, gândurilor, simţămintelor pe care celălalt le-a trăit vreodată. O îmbrăţişare a doi oameni. Fiecare simte că în această cuprindere îi ţine pe toţi oamenii care au fost vreodată, ca şi pe unul singur, pe care îl are în braţe. Se gândeşte la toţi, simte că-i iubeşte pe toţi deopotrivă. E numai transparenţă, totul, în imaginea aceasta. Mie mi-a fugit gândul numaidecât la reprezentarea iconică ortodoxă a îmbrăţişării fiului risipitor. M-am gândit la siguranţa şi liniştea teribilă pe care trebuie s-o fi simţit fiul în braţele tatălui, după ce s-a făcut cunoscut pe sine, aşa cum era, cu rănile lui, cu toate spaimele lui, cu toate părerile de rău. S-a făcut cunoscut tatălui, ce-l cuprinsese cu totul, aşa cum era, pe de-a-ntregul. E interesant să te gândeşti la întoarcerea fiecăruia dintre noi la Tatăl ceresc. Pentru El suntem transparenţi. În sensul că El ştie tot despre noi; nu numai că ne ştie, că asta e un fleac, când ne gândim că ne ţine prin puterea Lui, că ne-a creat sufletul…  nici nu mă mai pot gândi mai mult la aşa măreţie…! Oricum, ideea este că e de negrăit de odihnitor să te simţi cunoscut de Domnul, asta îţi dă un sentiment de siguranţă nemaipomenit. Acest simţământ creşte în intensitate pe măsură ce noi înşine facem efortul de a ne descoperi Lui, nu pentru că El n-ar şti ceea ce suntem… ci pentru că… noi ne trezim în această viaţă constatând că paharul făpturii noastre e plin de praf sau de noroi şi pentru că pur şi simplu vedem asta şi ne dorim să-I spunem; îi spunem pentru că nu ştim cum să facem sticla paharului nostru cât mai curată… ca să-L putem vedea în noi înşine pe El. La botezul fiecăruia dintre noi s-a cântat ,,Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat’’… E un lucru cât se poate de real acesta, cred cu tărie, însă despre chipul în care se întâmplă asta nu pot vorbi.

Spun toate acestea pentru că sunt convinsă că trebuie să trăim în viaţa de aici cu gândul la acea îmbrăţişare. Eu cred că îi ducem dorul întreaga viaţă. Ne-am născut să învăţăm să fim ca şi Tatăl nostru, pentru că suntem ai Lui. ,,Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este’’. Întreaga viaţă e încercarea de a ne ajuta pe noi înşine ca El să prindă viaţă în noi. În aceeaşi măsură, ca un corolar care decurge din acest efort personal, viaţa trebuie să fie şi strădania de a ne strădui ca Hristos să prindă viaţă în fiecare aproape al nostru. Sigur că măsura cea mai mare la care cred şi eu că se poate ajunge, e aceea a curelarului din Alexandria… al cărui gând era: ,,Toţi se vor mântui, eu singur voi pieri!’’ Ce cred că voia să zică, unde se simţea pe sine? Mai jos decât toţi. În fiecare din aproapele lui Hristos prinsese să învie mai mult decât în sine! Gândurile noastre să fie gândurile Lui. Simţirile noastre să fie asemeni simţirilor Lui. Voia noastră să fie voia Lui. Spunând aceste lucruri am enunţat idealul educaţional integral: îndumnezeirea omului – privind la cele trei facultăţi ale sufletului omenesc – raţiune, simţire şi voinţă. Pare a fi o idee foarte măreaţă, minunată, însă foarte departe de realitate şi de putinţa noastră de a o atinge. Însă nu e deloc aşa. Copiii ne-o dovedesc cu prisosinţă.

Viaţa noastră de părinţi şi de dascăli ne pune în situaţia de a încerca să-i ajutăm pe copii să-L găsească pe Domnul înlăuntrul lor. Noi gândim aşa, că noi îi ajutăm. Însă Mântuitorul, când ne spune că de nu vom fi ca pruncii, nu vom intra în Împărăţia Cerurilor, încearcă să ne arate că mai degrabă noi ,,cei mari’’, suntem cei care trebuie să învăţăm de la copii cum putem să-L găsim pe Domnul. Aşa că ni se pot face nouă dascăli copiii, dacă ne smerim să învăţăm de la ei. O sugestie: obişnuiţi-i pe copii să vă pună întrebări. Dar nu o dată, ci mereu. Ca dascăli, provocaţi în clasă ,,furtuni’’ de întrbări, la care lăsaţi-i tot pe ei să încerce să răspundă. De cele mai multe ori cel care se foloseşte mai mult din întrebările şi răspunsurile copiilor este adultul.

Încercarea de a cuprinde cu mintea această taină a educaţiei e limitată, omenească. Putem întrezări însă câteva aspecte.

Părintele Mihail Bulacu vorbeşte despre educarea intelectului, despre necesitatea formării unei conştiinţe religioase. Despre nevoia de a învăţa despre Dumnezeu din Sfintele Scripturi, despre citirea explicaţiilor (tâlcuirilor, adică) date de Sfinţii Părinţi, pentru înţelegerea lor corectă.

El scrie apoi despre cea de a doua facultate a sufletului – despre căldura inimii noastre – care trebuie să însoţească credinţa revelată la nivelul raţiunii şi să o păstreze vie în suflet. Sf. Chiril al Ierusalimului vorbeşte într-un cuvânt către catehumenii săi despre ceea ce înseamnă cuvintele pe care preotul le rosteşte la Sf. Liturghie când spune: ,,Sus să avem inimile!’’ Inima trebuie să o ridicăm întru cele de sus şi să o deschidem spre Domnul. Deschiderea aceasta se face prin rugăciune, prin rostire, fie prin rugăciunea particulară, fie prin participarea la viaţa de cult a bisericii. Rugăciunea – adică vorbirea cu Dumnezeu – este cel mai important mijloc de educaţie. I se adaugă cântarea creştină, participarea la cultul divin, la catehezele duminicale (la noi din păcate s-a pierdut această bună tradiţie!), citirea Sfintei Scripturi cu tâlcuiri, participarea la Taina Mărturisirii şi Euharistiei. Despre aceste mijloace de educaţie pr. Mihail Bulacu vorbeşte pe larg în cap. VIII al lucrării sale, intitulat Educaţia religioasă.

Între pietate şi credinţă Sf. Clement Alexandrinul găseşte aceeaşi apropiere pe care psihologii o află între sentiment şi intelect. Vorbim aşadar despre ataşamentul omului faţă de  Dumnezeu, ataşament care poate duce până la mucenicie. Observând mai departe, p. Bulacu afirmă: cunoştinţa religioasă, întărindu-se prin asentimentul inimii, păşeşte la acţiune cu ajutorul voinţei. Legătura neîntreruptă a cugetării, simţirii şi voinţei, formează după Fericitul Augustin, tabloul Sfintei Treimi în om.

Mişcarea facultăţilor omeneşti trebuie să fie înspre trăirea virtuţii în viaţă, altfel cunoştinţa rămâne un rod steril al minţii. Voinţa ajută prin imboldul de transpunere în faptă a ideii, prin asentimentul inimii. Voinţa trebuie pregătită prin respectarea deplină a libertăţii omului. Respectarea acestei libertăţi duce la responsabilitatea directă a acţiunilor săvârşite. La responsabilizare şi treptat la naşterea discernământului.

E necesară nu numai o convingere interioară de a trăi în virtute, ci şi o exersare a ei, o formare a obişnuinţei, a deprinderii virtuţii, pentru a uşura atenţia conştientă a intelectului.

Vorbind despre libertatea de alegere a omului, mi se pare cel mai potrivit să amintesc despre felul în care începe răspunsul pe care Mântuitorul l-a dat tânărului bogat care L-a întrebat ce are de făcut ca să moştenească viaţa veşnică: ,,Dacă voieşti să fii desăvârşit’’ . E un lucru esenţial, pe care îl trecem aşa de uşor cu vederea, deoarece ne-am obişnuit să fim tirani cu aproapele, adică să credem că părerea noastră are întâietate, că aproapele trebuie să facă aşa cum noi vrem. Una din cauzele prăbuşirii interioare a sistemului de învăţământ tradiţional este exact nerespectarea celor două idei cuprinse în cuvântul acesta al Mântuitorului. Cine îi întreabă pe copii: Vrei să înveţi asta? Te interesează? Atât de des ar răspunde: Nu, nu mă interesează cutare sau cutare lucru. Nu acuma. Poate niciodată! De ce răspund aşa? Din pricina inaplicabilităţii acelor informaţii în viaţa practică, în exersarea virtuţii mai exact. Nu mă ajută să devin desăvârşit, parcă vor să spună ei, dar nu ştiu cum şi-n ce fel. Acesta este dorul lor interior. Desăvârşirea. Deşi nu ştiu asta, de cele mai multe ori.

Putem vorbi, în fine, încheind aplecarea noastră asupra cuvintelor p. Bulacu, despre necesitatea de a forma caractere puternice, în care să strălucească virtutea. Regenerarea spirituală, pentru noi, care am primit Botezul imediat după naştere, începe din mica pruncie. Responsabilitatea noastră ca părinţi este de a oferi copilului oportunităţi de alegere bune. Acesta e un principiu de educaţie fundamental. Este important tot ceea ce-l înconjoară, de la persoane, până la ultimul obiect. Noi nu realizăm asta. Privim copiii ca pe nişte nepricepuţi născuţi în această viaţă, nişte ,,neputincioşi’’: nu merg, nu vorbesc, nu scriu, nu citesc, nu socotesc, nu ştiu să facă nimic… noi avem impresia că-i învăţăm să facă totul, pe când efortul lor de a se naşte ca oameni, de a se înnoi în permanenţă rămâne necunoscut, ascuns privirilor noastre de  atât de multe ,,ştiutori’’. Nu vreau să jignesc pe nimeni, sper să nu se simtă nimeni jignit, departe de mine gândul, însă ţin să subliniez importanţa necesităţii apropierii efective de copii, încă de la naştere, cu mare responsabilitate şi poate în alt fel decât am fost obişnuiţi. Raportarea noastră faţă de copil e una plină de mândrie. Să căutăm să ne facem mici, ca ei, ca să putem înţelege în parte împreună cu ei câte ceva din taina creşterii, din taina educaţiei adică. Să-i privim cumva altfel… ca de la egal la egal. Poate e prea repede dintr-o dată să abordăm gândul curelarului din Alexandria.

Concluzia p. Bulacu:

Educaţia integrală presupune pregătirea sufletului pentru primirea harului Sf. Duh, prin curăţire, dar nu aşteaptă ca harul să transforme totul în chip magic. Rămâne loc de efortul nostru (aici e şi valoarea mântuirii în ceea ce ţine de aprecierea efortului omului în faţa Creatorului, a fiului în faţa Tatălui).

Aş vrea să închei cuvântul meu cu câteva lucruri importante care mi-au venit după această meditaţie, lucruri de care e bine să ţinem seama în educaţie şi pe care în mare parte, le-am învăţat de la copii, observând nevoile lor, felul lor de a trăi:

• Să ne vedem aşa cum suntem de fapt, mici şi lipsiţi de transparenţă, într-o căutare interioară continuă; să facem asta cu toată sinceritatea;
• Să trăim împreună cu copiii, nu doar să le vorbim (din păcate adesea nu facem nici aceasta); este esenţial să le acordăm timp din timpul nostru;
• Să muncim cu ei, să ieşim cu ei, să ne plimbăm, să observăm creaţiile lui Dumnezeu, să ne împărtăşim de bucuriile simple împreună;
• Să căutăm activităţi ziditoare pe care le-ar place să le desfăşoare, cu finalităţi practice, cu rezultat – şi aici înţeleg produs al mâinilor – să insistăm cu blândeţe şi hotărâre să ducem împreună cu ei la bun sfârşit un lucru sau o activitate începută; nu mă întrebaţi pe mine ce activităţi… întrebaţi-i pe copii şi le veţi afla interesele, preocupările; ei nu aleg la întâmplare; ei aleg exact ceea ce le place, adică tocmai acele activităţi prin care se perfecţionează deprinderile lor; fiecare dintre copiii noştri va ajunge ,,cineva’’ în viaţă şi va avea o profesie; să-i întrebăm mai des ce vor să facă, pentru a descoperi împreună cu ei rostul lor în mijlocul comunităţii în care s-au născut;
• Să ne curăţim împreună sufleteşte, să înlăturăm împreună cu ei şi cu Domnul, în împreună lucrare, zgura greşelilor prin Sfintele Taine – prin Mărturisire şi Euharistie; prin aceste taine Însuşi Domnul ne-a învăţat că e cu putinţă înaintarea… adâncirea… lărgirea… cuprinderea noastră ca toţi într-unul.

În urma dialogului din cadrul întâlnirii, câteva concluzii ale celor prezenţi:

• Să avem grijă să nu contribuim chiar noi înşine prin nepricepere sau nepăsare la ,,prăfuirea paharului copiilor, care sunt curaţi’’ – prin activităţi pe care ei din comoditate le pot alege (atenţie de ex. la televizor);
• vom da seama că nu am propus copiilor bune oportunităţi de alegere ;
• există nevoia acută de a vedea cu ochii trupeşti sfinţi ,, în mijlocul lumii în care trăim, nu numai ascunşi în rugăciune în mănăstiri sau peşteri’’ – atât noi cât şi copiii noştri avem nevoia aceasta; noi ar trebui să fim sfinţi în faţa copiilor noştri – ei sunt cu ochii pe noi;
• concluzia întâlnirii: calea cea mai scurtă spre desăvârşire e topirea voii noastre în voia lui Dumnezeu – după cuvântul Mântuitorului: ,,Facă-se voia Ta’’.

Am lecturat, pentru că majoritatea celor prezenţi au dorit, dialogul dintre Sf. Dimitrie al Rostovului şi ,,bătrânul zdrenţăros’’ (întâmplare aflată în colecţia 153 de istorisiri minunate adunate de la Sf. Părinţi pentru copii)

Bătrânul zdrenţăros

Sfântul Dimitrie, care a fost mitropolit al Rostovului în veacul al XVII‑lea, istoriseşte spre folosul nostru duhovnicesc cele ce urmează:

«Un învăţător s‑a rugat lui Dumnezeu mult şi cu râvnă, ca El să‑i arate pe acel om de la care ar fi putut să înveţe calea adevărată spre Împărăţia Cerurilor. Şi iată că odată întâlneşte lângă uşile bisericii un cerşetor bătrân, îmbrăcat în zdrenţe, plin de bube şi răni puroinde. Trecând pe alături, dascălul îl salută după obicei, zicând:

– Bună ziua, bătrâne!

Bătrânul îi răspunde:

– Nu ţin minte să fi avut vreodată o zi rea!

Învăţătorul, auzind un asemenea răspuns, s‑a oprit şi, ca şi cum ar fi voit să‑şi îndrepteze salutarea, a spus:

– Să‑ţi dea Domnul fericire!

Bătrânul a răspuns:

– Eu niciodată nu am fost nefericit!

S‑a mirat învăţătorul şi, gândindu‑se că poate bătrânul nu a auzit bine, şi‑a preschimbat salutul şi a grăit:

– Ce spui, bătrâne? Eu îţi doresc să fii în bunăstare* …

Bătrânul i‑a răspuns iar:

– Eu niciodată nu am fost nenorocit.

Încercându‑l pe bătrân, învăţătorul a mai spus:

– Îţi doresc ceea ce singur îţi doreşti.

Bătrânul a rostit:

– Nu duc lipsă de nimic, fiindcă toate, cum le doresc, aşa mi se şi întâmplă, iar bunăstare vremelnică nu caut.

– Să te mântuiască Dumnezeu pentru acestea. Dar spune‑mi, tu eşti singurul dintre năpăstuiţi care nu suferi nevoi? Nu pot pricepe cum te‑ai ferit de nenorociri!

– Domnul meu, aşa este precum am răspuns salutării tale. Nu am cunoscut vreodată o oarecare nefericire sau necaz. Ce stare mi‑a dat Dumnezeu, pentru aceea şi‑I mulţumesc. Iar dacă nu‑mi doresc bunăstare, tocmai întru aceasta se află bunăstarea mea. Eu nesocotesc fericirea şi niciodată nu o cer Tatălui Ceresc. Nu simt nenorocirea, asemenea cu cei cărora toate li se fac după a lor dorinţă. Dacă sufăr de foame, pentru aceea mulţumesc lui Dumnezeu, ca unui Părinte care ştie ce‑mi trebuieşte. Dacă îndur frigul sau sunt pătruns de ploaie, sau altceva rabd din vitregiile văzduhului, Îi mulţumesc, de asemenea, lui Dumnezeu. Când toţi mă hulesc, Îl slăvesc pe Domnul, ştiind că toate acestea sunt rânduite de El şi nu se poate să fie rele cele ce sunt iconomisite de El. Asemenea şi cu toate câte le îngăduie Dumnezeu – bune sau rele, dulci sau amare – toate le primesc îndeobşte din mâna Bunului Părinte, şi astfel nu voiesc numai ce voieşte şi Dumnezeu. Şi aşa se fac toate după dorinţa mea. Cu adevărat, nenorocit este cel ce caută fericire în această lume, pentru că în viaţa aceasta fericirea cea nemincinoasă este a te încredinţa în toate voii Domnului. Iar voia lui Dumnezeu întotdeauna este desăvârşită, bună şi dreaptă. Eu însă, străduindu‑mă în toată vremea să‑mi plec voia mea înaintea dumnezeieştii voiri, mă socotesc peste măsură de fericit.

Învăţătorul, socotind că‑l va pune pe bătrân în cumpănă, a zis:

– Spune‑mi, rogu‑te, aceleaşi ţi‑ar fi gândurile şi dacă Dumnezeu te‑ar trimite în iad?

– Oare chiar El o să mă trimită în iad? El ştie că eu mă ţin puternic de El prin adâncă smerenie şi prin dragostea nefăţarnică ce‑I port. Cu aceste două legături eu m‑am legat atât de puternic de Domnul, încât, oriunde m‑ar trimite, acolo Îl voi lua şi pe El cu mine. Şi pentru mine e cu mult mai bine să fiu cu Domnul înafara Cerurilor, decât în Ceruri fără El.

S‑a minunat dascălul de asemenea răspunsuri ale bătrânului şi a cugetat în sine că aceasta este, cu adevărat, calea cea mai scurtă spre Dumnezeu, când oamenii îşi pleacă voia lor înaintea sfintei şi dumnezeieştii Voinţe. Dorind însă dascălul să mai încerce înţelepciunea cerşetorului, a întrebat:

– De unde ai venit aici?

– De la Dumnezeu am venit.

– Unde L‑ai găsit pe Dumnezeu?

– Acolo unde mi‑am întors sufletul de la toate lucrurile zidite, prin gânduri şi conştiinţă curată.

– Cine eşti tu?

– Cine vezi, dar sunt mulţumit de această stare şi n‑aş da‑o pe toată bogăţia împăraţilor pământeşti. Adevăratul împărat este orişicare om care ştie să‑şi fie stăpân şi să‑şi cârmuiască gândurile sale.

– Dar unde este împărăţia ta?

Cerşetorul a răspuns, arătând cu mâna la cer:

– Acolo este împărăţia mea.

– Cine te‑a învăţat pe tine, bătrâne, toate acestea şi cine ţi‑a dat această înţelepciune?

– Domnul meu, îţi voi spune despre mine că în toată vremea petrec în tăcere şi, de mă rog ori cuget la cele cuviincioase, mă sârguiesc mai mult decât toate a fi în unire cu Dumnezeu şi deplin împăcat cu voia Sa.

Învăţătorul l‑a lăsat pe cerşetor şi, mergând întru ale sale, lăuda pe Domnul Dumnezeu Care a dat atâta înţelepciune bătrânului cel sărac. Încă I‑a mulţumit Mântuitorului că a împlinit rugăciunea sa şi i‑a arătat omul de la care să poată învăţa grabnic calea cea scurtă şi adevărată spre Împărăţia Cerurilor».

Am încheiat întâlnirea cu

Rugăciunea de fiecare zi a Sf. Filaret al Moscovei

Doamne, nu ştiu de la Tine ce aş putea cere!

Tu Unul ştii nevoile mele,

Tu mă iubeşti pe mine

mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine.

Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere.

Nu îndrăznesc să-Ţi cer nici cruce, nici mîngâiere:

stau numai înaintea Ta.

Deschisă-I Ţie inima mea:

Tu vezi nevoile mele pe care eu nu le ştiu.

Vezi, după mila Ta, şi fă ca al Tău să fiu.

Atinge-mă şi mă tămăduieşte cu al Tău har.

Doboară-mă  la pământ şi mă ridică iar.

Mă cutremur şi-s fără de cuvinte

înaintea voirii Tale celei preasfinte,

a căilor Tale celor nepătrunse mie.

Tată, mă aduc cu totul jertfă Ţie.

Altă dorinţă nu am decît numai să fac voia Ta;

Învaţă-mă să mă rog, Singur roagă-Te în inima mea!

Amin.

Descoperirea copilului

descoperirea-copilului-1977-necenzurat

Încercaţi să descărcaţi şi să parcurgeţi cu mare atenţie această carte.

O reiau, iar şi iar, descoperind noi amănunte de mare folos practic.

Foarte importantă pentru cei care au copii de vârstă preşcolară.

Activităţi practice pentru copii

Iată care sunt activităţile practice pentru copii propuse de Elizabeth White în Tărâmul minunilor (sunt cele prezentate deja până acum în sintezele de la sfârşitul fiecărui capitol, aici înşiruite împreună, pentru a le urmări mai atent):

• Crearea unui album duhovnicesc: în timp, se pot aduna, fie într-un album, fie într-o mapă, fotografii reprezentând momente de participare a unor membri ai familiei la Sfintele Taine sau la alte slujbe bisericeşti, desene sau picturi făcute de copii, comentarii, povestiri care le aparţin, referitoare la apropierea de Dumnezeu în diferite momente din viaţa lor
• Folosirea oricărui prilej din viaţa de zi cu zi… ascultarea unei muzici înălţătoare, audierea unei conversaţii folositoare, privirea unui câmp cu maci, însoţită de câteva întrebări, al căror răspuns îl va descoperi chiar copilul… Cine ştie câţi maci sunt în acest imens câmp? Cine oare ştie câte petale au în total? Cine poate şti numărul frunzelor lor?…
• Plimbări pentru observare – în care să ne împărtăşim reciproc trăirile („plimbaţi-vă cu văzul, cu auzul, cu pipăitul, cu mirosul…”)
• Plimbări în care putem să ne propunem să culegem flori, frunze, scoici, pietre… tot ceea ce poate fi admirat; se pot aşeza în casă apoi, pentru observare şi admirare
• Desene copiate prin frecarea hârtiei cu grafit; e nevoie de coli albe sau calc, grafit sau creioane cerate de pe care s-a desprins hârtia; aşezând coala deasupra unei frunze sau bucăţi de scoarţă de copac, se haşurează prin frecare conturul şi se descoperă forme interesante (la fel se poate proceda cu suprafaţa scoicilor)
• Colecţionaţi reproduceri de artă, gravuri, litografii, stampe de mărimea unei cărţi poştale; Păstraţi-le într-un coşuleţ într-un loc accesibil copiilor, împreună cu mici suporturi tip şevalet; copiii le pot alege pe cele care le preferă, le pot aşeza în locuri dorite de ei, le pot shimba şi admira în tot acest timp; se dezvoltă spiritul de observaţie şi capacitatea de a face opţiuni.
• În centrul atenţiei – Psalmul 8 al regelui David – atitudinea de uimire, laudă şi mulţumire
• Cartonaşe pentru rugăciuni de mulţumire : pe cartonaşe neliniate 5x7cm, putem ajuta copiii să scrie rugăciuni de mulţumire , să deseneze ceva legat de acestea; vorbiţi despre culorile care ne fac să ne simţim fericiţi şi puteţi să-i sfătuiţi să le folosească; apoi puteţi capsa împreună aceste cartonaşe, să le agăţaţi la vedere, cu ajutorul unor panglici colorate; citiţi aceste mici rugăciuni zilnic
• Desenaţi cercul vieţii: cercul ne aminteşte de conexiuni, de integritate şi veşnicie; anul liturgic este ciclic, deci putem ajuta copiii să vadă legătura dintre noi şi lume; se poate crea un afiş ori o planşă reprezentând ciclul vieţii; cu ajutorul unei farfurii mari, de ex., se poate trasa un cerc mare, apoi în interiorul lui, desenăm alt cerc mai mic; Cercul reprezintă timpul lui Dumnezeu, nu are nici început, nici sfârşit; cercul desenat în interior ne poate duce cu gândul la Dumnezeu, care e în centrul întregii vieţuiri, în mijlocul vieţii noastre; iată mai jos câteva activităţi ciclice care pot fi explorate:
• activităţile zilnice ale copiilor şi adulţilor (ne trezim, ne spălăm, ne rugăm, mâncăm, ne jucăm, lucrăm etc)
• dimineaţa, prânzul, după amiaza, seara, noaptea;
• anotimpurile;
• însămânţarea, creşterea, recoltarea;
• naşterea, viaţa, moartea;
• ciclurile de viaţă ale unor plante şi animale;
• ciclul liturgic al anului: Paştele, Înălţarea, Rusaliile, Postul Crăciunului, Naşterea Domnului, Postul Paştilor(un timp al prăznuirii, un timp al creşterii, un timp al aşteptării, unul al bucuriei, un timp al pregătirii)
• Jucaţi-vă de-a „Îmi aminesc ziua în care…” : aveţi în vedere cuvintele Psalmului 103 – „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate binefacerile Lui”; referiţi-vă la împrejurări în care aţi fost fericiţi, sau în care s-a întâmplat ceva deosebit; acceptaţi orice amintire evocată de copii; se pot numi şi amintirile deosebite ale celor cunoscuţi; se pot grupa pe tematici; se pot discuta şi evenimentele neplăcute, reieşind din dialogul purtat, felul în care Domnul a lucrat spre binele nostru în acele împrejurări; rememoraţi povestiri biblice şi vieţile Sfinţilor.
• Cum găsim liniştea? Metoda de ed. Montessori a debutat într-o perioadă în care în şcolile tradiţionale se înstăpânise o rigiditate absolută. Maria Montessori a permis copiilor să comunice liber, dar într-un mod respectuos, binenţeles. În acelaşi timp, sesizând rolul esenţial al liniştii, a inventat „Jocul tăcerii”: adultul arată copiilor o tăbliţă pe care scrie „Linişte”. Copiii care doresc să participe la acest joc, renunţă la alte activităţi şi se aşează pe jos în tăcere. După câteva clipe, adultul şopteşte pe rând numele copiilor. Ei se întorc în linişte la activităţile lor, atunci când îşi aud numele.
• Unde se află liniştea? – cereţi copiilor să se gândească la lucruri sau locuri care le inspiră linişte. Răspunsuri posibile: cerul, copacii, fluturii, dar chiar dragostea mamei mele… O lectură despre un subiect care inspiră linişte (de exemplu o carte despre fluturi) ar fi de ajutor înaintea desfăşurării jocului. O melodie liniştită, un dans care imită mişcările fluturilor, după desfăşurarea jocului, sunt binevenite. Îndemnaţi copiii să se comporte imitând lucrurile liniştite, să se deplaseze în spaţiu cât mai calmi cu putinţă, evitând gălăgia.
• „Jocul tăcerii” individual – cei mai entuziaşti în acest joc par a fi copiii mici, de trei ani; dar de el se bucură toţi, indiferent de vârstă; materiale: un covoraş mic şi o clepsidră. E ideal ca micul covor să aibă culori sau modele liniştitoare. Ele se păstrează la îndemână. Copilul sau copiii care aleg acest joc, trebuie să se aşeze culcaţi ori pe şezut şi să urmărească timp de 1-3 minute cum nisipul se scurge în clepsidră.
  
• „Linişte” în familie: o tăbliţă sau un carton pe care scrie „Linişte” propune membrilor familiei să stea cât se poate de liniştiţi pentru o perioadă cât mai lungă posibil.
• „Linişte” în aer liber: alegeţi un loc liniştit în aer liber; staţi întinşi pe spate sau aşezaţi; priviţi în tăcere norii, apoi discutaţi despre ceea ce a văzut fiecare; apoi ascultaţi în tăcere; vorbiţi despre sunetele pe care le auziţi; puteţi întocmi o listă cu aceste sunete; Câte provin de la lucrurile create de Dumnezeu? Dar de om?
• Să ne gândim la Dumnezeu – cereţi copiilor să închidă ochii şi să asculte un adult sau un copil mai vârstnic citind un pasaj scripturistic; rugaţi copiii să păstreze acest pasaj în inimile lor şi să se gândească la semnificaţiile lui; întrebaţi-i ce anume au simţit şi ce au reflectat în taină; nu le ţineţi predici despre ceea ce ar fi trebuit să simtă sau să gândească.
• Uşuraţi copilului obligaţia de a fi ascultător ( vorbiţi clar şi concis; arătaţi-i efectiv ce şi cum trebuie să facă; formulaţi reguli posibil de respectat şi nu subestimaţi capacitatea copilului de a stabili norme proprii de comportament)
• Spuneţi exact ceea ce gândiţi şi gândiţi ceea ce spuneţi; ajutaţi cu blândeţe pe copii să vă respecte instrucţiunile
• Creaţi şi menţineţi ordinea şi reguli stricte în camera lor (nu folosiţi cutii imense unde jucăriile stau în dezordine; puneţi totul în rafturi la îndemâna lor sau în buzunare special făcute; jocurile cu piese mărunte le puteţi păstra în cutii transparente cu capac; limitaţi numărul jucăriilor; o jucărie nouă va lua locul uneia mai vechi la care ajutaţi-i să renunţe în favoarea altor copii mai mici, de exemplu)
• Fiţi consecvent în cerinţe; nu umiliţi copilul, nu strigaţi, nu oferiţi bani sau alte recompense în schimbul unei bune purtări; dar conştientizaţi-l când săvârşeşte un lucru nepotrivit, asupra urmărilor faptelor sale („pentru că ai făcut asta, tu ai ales să…”… şi spuneţi consecinţa, respectând regula stabilită)
• Dacă aţi greşit faţă de copil strigând, umilindu-l etc, atunci cereţi-i scuze; aşa va învăţa să o facă şi el mai uşor;
• Exersaţi iertarea reciprocă sâmbătă seara, pentru a vă apropia duminică de Sfânta Împărtăşanie în pace; arătaţi-le copiilor dumneavoastră cum să ierte;
• Trandafirul păcii: copiii trebuie ajutaţi să-şi rezolve singuri disputele; ei sunt invitaţi să-şi exprime pe rând punctul de vedere ţinând în mână un trandafir de mătase; la fel procedau unele triburi de amerindieni, folosind „pana vorbitoare”; metoda dă rezultate excelente;
• Acordarea de recompense exterioare pentru fapte bune, are efecte contrarii; copilul se va concentra asupra acumulării de bunuri materiale, iar adevăratul motiv – acela al ascultării de Dumnezeu şi al creşterii în sfinţenie – îşi va pierde valoarea. Alegeţi ca recompensă un zâmbet sau un cuvânt. Dar nu exageraţi cu laudele şi fiţi mereu sinceri.
• Înţelegerea propriilor sentimente – vorbiţi cu copiii, pe măsură ce se ivesc situaţii legate de rolul sentimentelor lor; folosiţi păpuşi sau marionete pentru a crea mici scenete cu subiecte pertinente – pentru a le înlesni înţelegerea propriilor sentimente.
• Mâini îndemânatice – scrieţi următorul citat din Sf. Augustin şi puneţi-l undeva la vedere: „Cu ce seamănă iubirea? Are mâini pentru a-i ajuta pe alţii. Are picioare pentru a alerga spre cei săraci şi nevoiaşi. Are ochi pentru a vedea nefericirea. Are urechi pentru a auzi suspinele şi suferinţele oamenilor.” Discutaţi cu copiii cum pot ajuta cu mâinile lor; puneţi-i să deseneze, să decupeze sau să scrie cum putem să-i ajutăm pe ceilalţi cu mâinile, picioarele, ochii, urechile sau cu cuvintele pe care le-am putea rosti.
• Eroi milostivi – prezentaţi-le copiilor în mod constant exemple de milostenie: vorbiţi-le despre milostenia Mântuitorului, a sfinţilor, a altor bărbaţi, femei şi copii contemporani cu ei, despre cei care au fost milostivi faţă de prieteni, faţă de persoana dumneavoastră;
• Prieteni tainici – alegeţi un prieten cu copiii şi gândiţi-vă cum aţi putea să-i faceţi o surpriză plăcută, fără ca acesta să ştie şi fără să afle cine i-a pregătit surpriza (de pildă, dăruiţi-i un lucru frumos).
• Citiţi sau relataţi povestiri biblice, vieţi ale sfinţilor, întâmplări contemporane despre copii, care înfăţişează valori creştine – dacă e posibil, confecţionaţi figurine care să reprezinte personaje din aceste povestiri, distribuiţi-le copiilor şi cereţi-le să le folosească drept accesorii când vor povesti şi ei, la rândul lor, cele auzite;
• Scrieţi versete scripturistice pe fişe – ascundeţi-le într-o încăpere şi rugaţi-i pe copii să le găsească pentru a le citi împreună; puneţi întrebări referitoare la înţelesul textului, dar nu oferiţi răspunsul, lăsaţi ca harul Domnului să descopere în inimile copiilor adâncul sensurilor;
• Confecţionaţi (improvizând) jucării  – pentru ilustrarea unor scene biblice (un păstor, oiţe, pietre – iată câteva elemente pentru a reproduce o scenă reprezentându-L pe Blândul Păstor);
• Memoraţi câte un verset scripturistic pe săptămână – după memorare, relaxaţi-vă cu un program distractiv. Mai jos sunt câteva versete care pot fi memorate chiar de către preşcolari (unele sunt parafrazate):
• Psalmul 33, 8:    ”Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.”
• Psalmul 50, 11:    ”Inimă curată zideşte întru mine.”
• Psalmul 140, 2:   ”Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta.”
• Psalmul 142, 10:   ”Învaţă-mă să fac voia Ta.”
• Miheia 6, 8:   Dumnezeu cere de la mine să iubesc milosivirea.
• Isaia 43, 5:   Dumnezeu spune: ” Nu te teme, că eu sunt cu tine.”
• Ioan 15,12:   ”Să vă iubiţi unul pe altul.”
• Ioan 14, 15:   ”Păziţi poruncile mele.”
• Romani 8, 39:   ”Nimic nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu.”
• Romani 12, 9:   ”Alipiţi-vă de bine.”
• I Corinteni 3,9:   Sunt împreună lucrător al lui Dumnezeu.
• Galateni 2,20:   ”Hristos trăieşte în mine.”

Cap. VII – Trepte spre credinţă

Motto:

” Tinerii trebuie să fie ajutaţi să facă diferenţa între cunoaşterea folositoare şi cunoaşterea păgubitoare, păstrând limpede în cuget ţelul creştinilor şi, întocmai atleţilor sau muzicienilor, să-şi îndrepte întreaga energie spre o singură îndatorire: cucerirea cununii cereşti .” (Sfântul Vasile cel Mare )

De realizat la sfârşit de capitol:

• Biblia şi Sfânta Liturghie sunt strâns legate între ele, constituind surse inepuizabile de a-i familiariza pe copii cu principalul mesaj al Blândului Păstor. Acesta este: ”Te iubesc”;
• copiii au nevoie să simtă, de la o vârstă cât mai fragedă, că fac parte din familia Bisericii;
• chiar şi copiii mici trebuie să cunoască Scripturile, binenţeles la un nivel la care le este lor accesibil;
• ajutaţi-i pe copii să se simtă în largul lor atunci când se citesc pasaje biblice şi atunci când se desfăşoară viaţa liturgică.

Aprofundare:
Cum ne pregătim să ne împărtăşim de viaţa lui Dumnezeu: ajutorul oferit de Biblie

„Să luăm apă din grădina fântânii eterne şi din cele mai curate izvoare din care izvorăşte viaţa veşnică. Cu aceasta să ne desfătăm.” (Sfântul Ioan Damaschinul)

Privind frumuseţea creaţiei ne bucurăm de darurile Ziditorului.

Viaţa însă nu este întotdeauna ”o încântare”. Ea poate fi zbucium, durere, luptă, suferinţă.

În aceste perioade dificile simţim cu mare intensitate prezenţa Domnului în noi, căldura dragostei Lui ocrotitoare.

”Scopul esenţial al citirii Bibliei este acela de a descoperi taina lui Hristos Celui viu, de a-L primi iar şi iar în inimile noastre” (Theodore Stylianopoulos)

Tuturor ne lipseşte apropierea de Cuvântul scris al Domnului. Sf. Ioan Gură de Aur ne aminteşte despre faptul că necunoaşterea Scripturilor este cauza tuturor relelor. El spune: ”Vă povăţuiesc să vă procuraţi o Biblie şi să începeţi să vă întipăriţi cuvintele ei în inimile voastre.”

Temelia incorporării Scripturii în viaţa de zi cu zi se aşează cel mai bine în copilărie, la o vârstă fragedă.

Fiecare membru al familiei ar trebui să aibă o Biblie.

De mare folos sunt cărţile cu povestiri biblice pentru copii: ”Povestirile sunt o parte esenţială a educaţiei copiilor, întrucât ele stimulează imaginaţia şi consolidează legătura dintre părinţi şi copii. De preferat sunt povestiri luate din Biblie, iar copiilor să li se ceară să le repete adeseori, pentru a chezăşui o înţelegere deplină a lor.’‘ (Sf. Ioan Gură de Aur)

Cum îi pregătim pe copii să participe la viaţa lui Dumnezeu: ajutorul Bisericii

Dintre toţi creştinii, părinţii ortodocşi se află într-o poziţie unică din punctul de vedere al educaţiei religioase.

Ei au datoria de a imprima adevărurile dumnezeieşti în sufletele copiilor în chipul cel mai firesc cu putinţă.

Închinarea noastră include toate simţurile noastre, atât trupul cât şi mintea.

Copiii noştri ating lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu în biserică şi ştiu intuitiv că se află într-un loc sfânt.

Aşa cum preiau limbajul verbal al culturii căreia îi aparţin, tot astfel copiii preiau esenţa credinţei noastre – datorită experienţelor liturgice şi influenţei unui autentic mod creştin de viaţă.

Părinţii sunt principalii educatori religioşi ai copilului. Cuvintele şi faptele lor sunt pentru copii trepte spre credinţă.

Simbolurile se cer explicate. Explicaţiile cer dăruire. Limbajul nostru religios necesită o reflexie atentă.

Biserica ortodoxă este o biserică a celebrării. Când copiii participă activ la viaţa eclesială învaţă lucruri esenţiale despre realitatea prezenţei active a Domnului  în vieţile lor.

”Copiii să fie încurajaţi să-şi aleagă locuri de rugăciune acasă la ei, unde să aşeze icoane, să li se citească zilnic din Sfânta Scriptură, să facă rugăciuni înainte de a mânca şi în alte ocazii, cum ar fi, spre pildă, înainte de a pleca într-o călătorie cu familia. Tradiţiile de familie (…) să fie adoptate şi pe perioada vacanţelor.” (John  Boojambra)

”Experienţa mea ca profesoară  Montessori m-a ajutat să înţeleg că îndatorirea de dascăl nu se rezumă la a le împărtăşi copiilor informaţii, ca şi cum ei ar fi nişte recipiente goale care aşteaptă să fie umplute, ci aceea de a le deschide ochii, ca să exclame cu bucurie: Ah! Uitaţi-vă la ce mi s-a întâmplat, am devenit altcineva! Trebuie neapărat să aflu mai multe! Dacă noi îi vom învăţa pe copii cum să înveţe, atunci ei îşi vor da seama, pe calea vieţii lor, ce anume este necesar să ştie despre chemarea lor individuală, fie că au opt ani sau optzeci de ani, vor alege să meargă pe Tărâmul minunilor, alături de Dumnezeu.” (Elizabeth White)

Activităţi:

• Citiţi sau relataţi povestiri biblice, vieţi ale sfinţilor, întâmplări contemporane despre copii, care înfăţişează valori creştine – dacă e posibil, confecţionaţi figurine care să reprezinte personaje din aceste povestiri, distribuiţi-le copiilor şi cereţi-le să le folosească drept accesorii când vor povesti şi ei, la rândul lor, cele auzite;
• Scrieţi versete scripturistice pe fişe – ascundeţi-le într-o încăpere şi rugaţi-i pe copii să le găsească pentru a le citi împreună; puneţi întrebări referitoare la înţelesul textului, dar nu oferiţi răspunsul, lăsaţi ca harul Domnului să descopere în inimile copiilor adâncul sensurilor;
• Confecţionaţi (improvizând) jucării  – pentru ilustrarea unor scene biblice (un păstor, oiţe, pietre – iată câteva elemente pentru a reproduce o scenă reprezentându-L pe Blândul Păstor);
• Memoraţi câte un verset scripturistic pe săptămână – după memorare, relaxaţi-vă cu un program distractiv.
• Versete care pot fi memorate chiar de către preşcolari (unele sunt parafrazate):
• Psalmul 33, 8:    ”Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.”
• Psalmul 50, 11:    ”Inimă curată zideşte întru mine.”
• Psalmul 140, 2:   ”Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta.”
• Psalmul 142, 10:   ”Învaţă-mă să fac voia Ta.”
• Miheia 6, 8:   Dumnezeu cere de la mine să iubesc milosivirea.
• Isaia 43, 5:   Dumnezeu spune: ” Nu te teme, că eu sunt cu tine.”
• Ioan 15,12:   ”Să vă iubiţi unul pe altul.”
• Ioan 14, 15:   ”Păziţi poruncile mele.”
• Romani 8, 39:   ”Nimic nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu.”
• Romani 12, 9:   ”Alipiţi-vă de bine.”
• I Corinteni 3,9:   Sunt împreună lucrător al lui Dumnezeu.
• Galateni 2,20:   ”Hristos trăieşte în mine.”

Cap. VI – Calea spre compasiune

Motto:

” Pentru a afla parrhesia, prietenia plină de încredere cu Dumnezeu, nu există altă cale decât compasiunea, simpatia în limba greacă, aptitudinea de a suferi împreună cu cineva, de a simţi durerea cuiva. Pentru cei lipsiţi de compasiune, suferinţa oamenilor este un obstacol care îi împiedică să-L cunoască pe Dumnezeu .” (Olivier Clement)

De realizat la sfârşit de capitol:

• copiii învaţă compasiunea la fel cum învaţă toate celelalte lucruri – practicându-o;
• copiii trebuie să înveţe că toţi avem răspunderea de a avea grijă unul de celălalt;
• înainte de a putea empatiza cu alţii, copiii au nevoie să-şi înţeleagă propriile sentimente;
• trebuie să le arătăm copiilor cum pot ei acţiona pentru a-i ajuta pe ceilalţi.

Aprofundare:

Cum ne pregătim să-i slujim pe celalţi?

„Lăsaţi compasiunea să vă biruie sfiala (…) Daţi-i ceva celui nevoiaş, indiferent cât de puţin, căci pentru cel care nu are nimic nu va fi puţin. Nici pentru Dumnezeu nu va fi puţin, dacă i-am dat aceluia atât cât am putut. Şi dacă nu ai nimic de dat, atunci dă-i lacrimile tale. Pentru cel ce suferă, simpatia (compasiunea) care porneşte din inimă este o mare mângâiere.”
(Sfântul Grigorie de Nazians)

Poţi dărui compasiunea cuiva, fără să fie nevoie chiar de cuvinte rostite cu grai.

Compasiunea înseamnă:

• a simţi durerea sau nefericirea altcuiva;
• a face ceva pentru a ajuta pe cineva;
• a fi lângă cel care are nevoie de tine.

Compasiunea este cea mai înaltă formă a iubirii:

„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi” (Ioan, 13, 34)

„Dragostea lui Dumnezeu şi dragostea oamenilor sunt cele două feţe ale unei singure iubiri depline” (Sf. Ioan Gură de Aur)

Părinţii pot stimula compasiunea copiilor arătându-le prin cuvinte şi fapte că nu e vorba nici de milă, nici de a judeca situaţia oamenilor nefericiţi, ci numai de deprinderea de a vedea în o scânteie a naturii divine în fiecare om şi de a-l trata ca atare pe fiecare şi de a pune în aplicare Regula de Aur (Matei 7, 12).

Iată mai jos câteva obiective care ar trebui atinse:

• conştientizarea de către copii a propriilor sentimente, pentru a înţelege ceea ce simt alţii;
• chiar cu sacrificiu sau efort, trebuie să avem grijă de ceilalţi;
• conştientizarea treptată a rolului pe care fiecare din noi îl are în familie, comunitate, în biserică, în întreaga creaţie;
• perceperea eului autentic – acela de copil hristic al lui Dumnezeu;
• conştientizarea treptată a faptului că dragostea lui Dumnezeu sălăşluieşte în noi, şi din ea pot să izvorască faptele noastre bune;
• participarea din inimă la necazurile celorlalţi.

Boala timpurilor noastre este aceea a împietririi inimii faţă de ceilalţi, lipsa dragostei, a milostivirii. Preocuparea exclusivă faţă de propria persoană nu ne mai lasă să vibrăm pentru cei din jurul nostru.

Ori, a-i ajuta pe ceilalţi, ne învaţă Mântuitorul, nu e o îndatorire opţională, ci una absolut crucială pentru mântuirea noastră.

Activităţi:

• Înţelegerea propriilor sentimente – vorbiţi cu copiii, pe măsură ce se ivesc situaţii legate de rolul sentimentelor lor; folosiţi păpuşi sau marionete pentru a crea mici scenete cu subiecte pertinente – pentru a le înlesni înţelegerea propriilor sentimente.
• Mâini îndemânatice – scrieţi următorul citat din Sf. Augustin şi puneţi-l undeva la vedere: „Cu ce seamănă iubirea? Are mâini pentru a-i ajuta pe alţii. Are picioare pentru a alerga spre cei săraci şi nevoiaşi. Are ochi pentru a vedea nefericirea. Are urechi pentru a auzi suspinele şi suferinţele oamenilor.” Discutaţi cu copiii cum pot ajuta cu mâinile lor; puneţi-i să deseneze, să decupeze sau să scrie cum putem să-i ajutăm pe ceilalţi cu mâinile, picioarele, ochii, urechile sau cu cuvintele pe care le-am putea rosti.
• Eroi milostivi – prezentaţi-le copiilor în mod constant exemple de milostenie: vorbiţi-le despre milostenia Mântuitorului, a sfinţilor, a altor bărbaţi, femei şi copii contemporani cu ei, despre cei care au fost milostivi faţă de prieteni, faţă de persoana dumneavoastră;
• Prieteni tainici – alegeţi un prieten cu copiii şi gândiţi-vă cum aţi putea să-i faceţi o surpriză plăcută, fără ca acesta să ştie şi fără să afle cine i-a pregătit surpriza (de pildă, dăruiţi-i un lucru frumos).

Cap. V – Cum devenim mai buni

Motto:

” Fraţilor, întrucât am căzut în păcate după botez şi, prin urmare, am îngropat harul Duhului Sfânt, care ne-a fost dat nouă la botez, de trebuinţă este să ne dăm întreaga silinţă de a redobândi acel har originar care se află adânc cufundat sub patimile noastre, ca un tăciune aprins în cenuşă. Acest tăciune de har trebuie aprins din nou într-o flacără nouă în inima noastră. Pentru a face aceasta trebuie să îndepărtăm patimile din inimile noastre aşa cum îndepărtăm cenuşa dintr-un cămin şi să le înlocuim cu lemnul de foc al ascultării de poruncile cele dătătoare de viaţă ale Domnului şi Mântuitorului nostru.” (Sfântul Nicodim Aghioritul)

„Copilul se dă pe faţă din lucrările lui, dacă purtarea lui este fără prihană şi dreaptă.”(Pilde 20, 11)

De realizat la sfârşit de capitol:

• a învăţa ascultarea de adulţii responsabili îi pregăteşte pe copii să asculte de Dumnezeu – iată un pas necesar în dobândirea unei sfinţenii autentice;
• deşi sfinţenia este un dar de la Dumnezeu, rolul omenesc nu este nici unul pasiv, nici unul lipsit de eforturi personale;
• să fim motivaţi să îi ajutăm pe copii să-şi dezvolte dorinţa de a opta pentru o comportare bună şi capacitatea de a face alegeri înţelepte, potrivite cu voia lui Dumnezeu.

Aprofundare:

Cum ne pregătim să ascultăm de Dumnezeu?
Ce înţelegem prin bunătate?
Însuşirea de a fi bun, înclinaţia de a face bine.
Ce înseamnă bun?

A fi bun = a avea calităţile necesare (dicţ. Webster)

Deci, a avea calităţile necesare pentru a dobândi sfinţenia.
Aceasta înseamnă că dacă vom avea o atitudine potrivită :

• faţă de Domnul
• faţă de aproapele
• faţă de noi înşine
• faţă de întreaga creaţie
• faţă de viaţa duhovnicească

atunci se va naşte cu prisosinţă în noi şi dorinţa de a căuta sfinţenia.

Bunătatea, iar nu răutatea este caracteristica esenţială a omului.
Răul e starea nefirească, dobândită prin căderea protopărinţilor.
Însă credem că Iisus Hristos ne-a înlesnit calea de întoarcere la Domnul.
Această reîntoarcere poartă numele de îndumnezeire.
Iar rezultatul acestui dar dumnezeiesc, secondat de efortul personal, poartă numele de sfinţenie.

„Omul,
care a fost atât de măreţ şi de merituos,
după cum spun Scripturile,
a căzut din meritele pe care le-a avut după fire.
A fost asemeni celui care cade în noroi,
mânjindu-se pe faţă atât de tare,
încât nici rudeniile sale nu-l mai pot recunoaşte.

Aşadar omul a căzut în noroiul păcatului
şi şi-a pierdut asemănarea cu Dumnezeu.

În locul asemănării cu Dumnezeu,
el s-a înveşmântat prin păcat
cu un chip de lut,
chip muritor.
Acesta este chipul
de care noi îl povăţuim cu toată seriozitatea
să se lepede
şi să se curăţească pe sine
în apele purificatoare ale vieţii creştine.
Odată îndepărtat acest înveliş pământesc,
frumuseţea sufletului va străluci din nou.
A te lepăda de tot ce îţi este străin
înseamnă
a te întoarce la ceea ce-ţi este natural, firesc
– lucru pe care nu-l putem împlini
decât devenind ceea ce am fost oarecând,
dintru începuturile creaţiei.

Cu toate acestea,
a dobândi asemănarea cu Dumnezeu
nu stă în puterile noastre
şi nici în capacitatea noastră.
Este un dar al mărinimiei Domnului,
El fiind Cel Care a dăruit naturii omeneşti
la crearea ei, asemănarea cu EL.

Prin eforturile noastre proprii
noi putem doar să curăţim
murdăria păcatului adunată în noi
permiţând astfel
frumuseţii ascunse a sufletului nostru
să strălucească din nou.”

(Sfântul Grigorie de Nyssa)

Ascultarea copiilor faţă de Dumnezeu derivă din relaţiile calde pe care le au cu adulţii.

Indicaţii pentru adulţi:

• suprimaţi cu blândeţe, dar şi cu fermitate, orice tendinţă spre răutate sau distrugere
• încurajaţi ceea ce e bun şi constructiv
• rugaţi-vă mereu să aveţi înţelepciunea să discerneţi diferenţa dintre acestea.

Cele trei stadii ale ascultării:

• copiii ascultă pentru că o persoană cu autoritate insistă asupra acestui lucru; ei ştiu că neascultarea atrage după sine consecinţe neplăcute; sunt preocupaţi de satisfacerea imediată a dorinţelor personale; nu anticipează consecinţele faptelor lor; un comportament sfidător din partea unui copil derivă din imaturitatea sa; deci ar trebui să fie ajutaţi copiii pentru a dobândi independenţa şi autocontrolul în mişcări, mai apoi formându-se şi capacitatea sufletească de autocontrol (ex. de exerciţii utile: mersul de-a lungul camerei fără a atinge mobila; purtarea unei tăvi cu ceşti pline cu apă; turnarea apei dintr-un recipient în altul, fără a o vărsa)
• copiii încep să-şi dezvolte capacitatea de a face ceva de voie, mai cu seamă când sunt implicaţi într-o activitate iniţiată de ei înşişi; apoi, o bună comportare izvorăşte din dorinţa de a fi pe placul cuiva; adică faptele bune nu sunt încă rodul dorinţei lăuntrice de a fi bun de dragul bunătăţii; ei aşteaptă alternative potrivite vârstei, oferite de adulţi, pentru a face bune alegeri; copiii învaţă că au opţiuni, dar că uneori nu există nici una;

Despre disciplină:

„Disciplina este procesul de a transforma copilul într-un discipol, o mică persoană care merge după noi, şi constă în principal în a-i explica limpede că aşa stau lucrurile într-o anumită situaţie în prezent şi altminteri vor sta în viitor. Explicaţia trebuie să fie făcută cu mult calm, folosindu-se cuvinte pe care copilul le poate înţelege, şi mai ales să fie cât se poate de concisă.”
(John Rosemund)

• dorinţa de a fi ascultător a devenit o parte integrantă a personalităţii şi caracterului copilului; ea decurge dintr-o râvnă lăuntrică de a fi bun; conştiinţa autentică a păcatului nu se dezvoltă în perioadă micii copilării; de aceea, adulţii e bine să li se adreseze concentrându-se mai mult asupra dragostei de Dumnezeu; e indicată însă specificarea unor situaţii de fapt sau atitudini care nu-i sunt plăcute lui Dumnezeu

Alte calităţi pe care le pot avea copiii, în afară de ascultare:

• simţul responsabilităţii (pentru faptele lor, pentru obiectele care le aparţin, pentru ţinerea unor promisiuni făcute, pentru contribuţia lor la binele familiei, respectarea proprietăţilor publice);
• căinţa pentru relele săvârşite.

Activităţi:

• Uşuraţi copilului obligaţia de a fi ascultător ( vorbiţi clar şi concis; arătaţi-i efectiv ce şi cum trebuie să facă; formulaţi reguli posibil de respectat şi nu subestimaţi capacitatea copilului de a stabili norme proprii de comportament)
• Spuneţi exact ceea ce gândiţi şi gândiţi ceea ce spuneţi; ajutaţi cu blândeţe pe copii să vă respecte instrucţiunile
• Creaţi şi menţineţi ordinea şi reguli stricte în camera lor (nu folosiţi cutii imense unde jucăriile stau în dezordine; puneţi totul în rafturi la îndemâna lor sau în buzunare special făcute; jocurile cu piese mărunte le puteţi păstra în cutii transparente cu capac; limitaţi numărul jucăriilor; o jucărie nouă va lua locul uneia mai vechi la care ajutaţi-i să renunţe în favoarea altor copii mai mici, de exemplu)
• Fiţi consecvent în cerinţe; nu umiliţi copilul, nu strigaţi, nu oferiţi bani sau alte recompense în schimbul unei bune purtări; dar conştientizaţi-l când săvârşeşte un lucru nepotrivit, asupra urmărilor faptelor sale („pentru că ai făcut asta, tu ai ales să…”… şi spuneţi consecinţa, respectând regula stabilită)
• Dacă aţi greşit faţă de copil strigând, umilindu-l etc, atunci cereţi-i scuze; aşa va învăţa să o facă şi el mai uşor;
• Exersaţi iertarea reciprocă sâmbătă seara, pentru a vă apropia duminică de Sfânta Împărtăşanie în pace; arătaţi-le copiilor dumneavoastră cum să ierte;
• Trandafirul păcii: copiii trebuie ajutaţi să-şi rezolve singuri disputele; ei sunt invitaţi să-şi exprime pe rând punctul de vedere ţinând în mână un trandafir de mătase; la fel procedau unele triburi de amerindieni, folosind „pana vorbitoare”; metoda dă rezultate excelente;
• Acordarea de recompense exterioare pentru fapte bune, are efecte contrarii; copilul se va concentra asupra acumulării de bunuri materiale, iar adevăratul motiv – acela al ascultării de Dumnezeu şi al creşterii în sfinţenie – îşi va pierde valoarea. Alegeţi ca recompensă un zâmbet sau un cuvânt. Dar nu exageraţi cu laudele şi fiţi mereu sinceri.

Cap. IV – Cultivarea liniştii

Motto:

„Dar lui Dumnezeu supune-te, suflete al meu, că de la El vine răbdarea mea; că El este Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu, sprijinitorul meu; nu mă voi strămuta” (Psalm 61, 5-6).

„Liniştiţi-vă şi cunoaşteţi că eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 45, 10).

De realizat la sfârşit de capitol:

• Chiar şi copiii foarte mici sunt în stare să se bucure de momentele foarte liniştite;
• Experienţele plăcute legate de experienţa liniştii vor fi de folos în dobândirea liniştii interioare;
• Dumnezeu vorbeşte când omul tace şi e liniştit;
• Ar trebui să fim motivaţi să ne facem timp pentru linişte atât noi adulţii, cât şi copiii noştri.

Aprofundare:

Copiii iubesc liniştea.
Cei mai dinamici şi mai agitaţi sunt cei care se bucură cel mai mult de „Jocul tăcerii”.
E posibil să simtă aceasta, deoarece simt nevoia de echilibru, de ordine interioară şi linişte, deranjându-i şi pe ei această lipsă, nu numai pe ceilalţi.

„Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu şi, intrând într-o tăinuită legătură cu Dânsul, este luminat de către Dumnezeu. Tăcerea lui Iisus l-a impresionat pe Pilat; liniştea bărbatului pios îl izbăveşte de ispita slavei deşarte.” (Sf. Ioan Scărarul)

A fi tăcut în faţa lui Dumnezeu e un chip tainic de a comunica cu El.
Liniştea este o stare interioară de atenţie.
În această linişte mintea se află ca un receptacul de har divin.
Liniştea e calea cea mai sigură către sfinţenie.
Ea ne ajută să-L cunoaştem pe Domnul într-un intens mod personal.

Copiilor le sunt de folos activităţile care promovează liniştea, deoarece îi ajută să simtă că atunci se întâmplă ceva special. Ele nu au în vedere acea profunzime a liniştii despre care scria Sf. Ioan Scărarul, ci doar dorim prin acestea să le trezim setea de Dumnezeu, sete cu care s-au născut.
Astfel le arătăm o cale de a primi harul Său.
Stimularea bucuriei de a gusta din binefacerile liniştii în copilărie e un mijloc nepreţuit de atingere la vârsta maturităţii a desăvârşirii creştin-ortodoxe.

„Tăcerea însoţită de cunoaştere
este mamă a rugăciunii
izbăvire din robia cugetelor
păzitoare a focului dumnezeiesc
cercetătoare a gândurilor
strajă împotriva duşmanilor
închisoare a plânsului
prietenă a lacrimilor
lucrătoare a pomenirii morţii
(amintirea morţii)
zugrav care ne înfăţişează chinurile veşnice
iscoditoare a judecăţii lui Dumnezeu
ajutătoare a întristării (pocăinţei)
vrăjmaşă a îndrăznelii
tovarăşă a isihiei
potrivnică a ştiinţei celei deşarte
împărtăşire a priceperii
prilejuitoare a contemplării
progres nearătat al virtuţii
suire tăinuită spre Dumnezeu.”

(Sf. Ioan Scărarul)

Ziditorul nostru a sădit setea de linişte în sufletele noastre pentru ca toţi să ajungem să-L cunoaştem pe această cale.
Liniştea nu-i uşor de găsit în vacarmul lumii noastre atât de agitate.
Dar şi mamele preşcolarilor trebuie să caute un astfel de moment de liniştire.
Fiecare mamă trebuie să-şi înveţe familia că şi ea are nevoie de acest moment. Se poate bucura de el, chiar dacă nu e prea lung, cu ajutorul altcuiva care poate sta cu copiii sau prin înţelegere cu partenerul de viaţă.

Copiii neliniştiţi sunt copii dezechilibraţi.
În trecutul lor s-au făcut greşeli de către adulţii din preajma lor, care nu au fost suficient de vigilenţi pentru a evita permanentizarea unei astfel de stări.

„Educaţia începea cu copiii cărora li se explica să stea liniştiţi, apoi erau învăţaţi să se bucure de linişte. erau învăţaţi să-şi folosească simţul mirosului, dar şi să privească în locuri în care, în aparenţă, nu era nimic de văzut, şi să asculte acolo unde totul părea a fi învăluit în tăcere. Un copil care nu poate sta liniştit este un copil subdezvoltat.” (In Beauty Way I Walk, Luther-Ursul-Care-Stă-Drept, un şef de trib Sioux)

O zi tipică pentru copiii zilelor noastre e extrem de gălăgioasă: televizor, radio, alte aparate stereo, telefon, maşini de spălat, aspirator… jucării care funcţionează cu baterii, sonerii la intrare, avioanele din văzduh, zgomotele străzii, peste tot motoare de maşini şi oameni antrenaţi în discuţii palpitatante… E ceea ce le oferim…

Adeseori, copiii, îşi caută inconştient locuri pe care le pot folosi ca ascunzători tainice.
Spaţiile liniştite şi momentele de izolare temporară contribuie la dezvoltarea lor armonioasă din punct de vedere intelectual şi spiritual.

E important să avem vigilenţa de a programa momente în care vacarmul lumii să poată fi îndepărtat din activitatea lor de zi cu zi. Ceva tainic şi minunat va începe să fie auzit în sufletele lor.

E indicat ca fiecare familie să aibă un loc special de liniştire. Regula poate fi ca acela care s-a retras în acel loc, să nu fie deranjat de către ceilalţi.

„Adeseori liniştea ne ajută să aflăm ceea ce poate nu ştiam pe deplin, şi anume că avem o viaţă interioară. Copiii îşi dau seama de aceasta prin intermediul liniştii.” (Maria Montessori)

„Liniştea e ca fusul care se învârteşte. Partea cea mai dinamică este în centrul fusului, deşi tocmai acea parte pare nemişcată. Deseori, vieţile noastre seamănă cu un fus imperfect centrat, care se învârteşte haotic. Liniştea ne pune la dispoziţie o modalitate de a deveni perfect centraţi în Hristos, Domnul nostru.” (Elizabeth White)

Activităţi:

Cum găsim liniştea?

Metoda de ed. Montessori a debutat într-o perioadă în care în şcolile tradiţionale se înstăpânise o rigiditate absolută. Maria Montessori a permis copiilor să comunice liber, dar într-un mod respectuos, binenţeles. În acelaşi timp, sesizând rolul esenţial al liniştii, a inventat „Jocul tăcerii”: adultul arată copiilor o tăbliţă pe care scrie „Linişte”. Copiii care doresc să participe la acest joc, renunţă la alte activităţi şi se aşează pe jos în tăcere. După câteva clipe, adultul şopteşte pe rând numele copiilor. Ei se întorc în linişte la activităţile lor, atunci când îşi aud numele.

Variante ale „Jocului tăcerii”:

• Unde se află liniştea? – cereţi copiilor să se gândească la lucruri sau locuri care le inspiră linişte. Răspunsuri posibile: cerul, copacii, fluturii, dar chiar dragostea mamei mele… O lectură despre un subiect care inspiră linişte (de exemplu o carte despre fluturi) ar fi de ajutor înaintea desfăşurării jocului. O melodie liniştită, un dans care imită mişcările fluturilor, după desfăşurarea jocului, sunt binevenite. Îndemnaţi copiii să se comporte imitând lucrurile liniştite, să se deplaseze în spaţiu cât mai calmi cu putinţă, evitând gălăgia.
• „Jocul tăcerii” individual – cei mai entuziaşti în acest joc par a fi copiii mici, de trei ani; dar de el se bucură toţi, indiferent de vârstă; materiale: un covoraş mic şi o clepsidră. E ideal ca micul covor să aibă culori sau modele liniştitoare. Ele se păstrează la îndemână. Copilul sau copiii care aleg acest joc, trebuie să se aşeze culcaţi ori pe şezut şi să urmărească timp de 1-3 minute cum nisipul se scurge în clepsidră.
  
• „Linişte” în familie: o tăbliţă sau un carton pe care scrie „Linişte” propune membrilor familiei să stea cât se poate de liniştiţi pentru o perioadă cât mai lungă posibil.
• „Linişte” în aer liber: alegeţi un loc liniştit în aer liber; staţi întinşi pe spate sau aşezaţi; priviţi în tăcere norii, apoi discutaţi despre ceea ce a văzut fiecare; apoi ascultaţi în tăcere; vorbiţi despre sunetele pe care le auziţi; puteţi întocmi o listă cu aceste sunete; Câte provin de la lucrurile create de Dumnezeu? Dar de om?
• Să ne gândim la Dumnezeu – cereţi copiilor să închidă ochii şi să asculte un adult sau un copil mai vârstnic citind un pasaj scripturistic; rugaţi copiii să păstreze acest pasaj în inimile lor şi să se gândească la semnificaţiile lui; întrebaţi-i ce anume au simţit şi ce au reflectat în taină; nu le ţineţi predici despre ceea ce ar fi trebuit să simtă sau să gândească.
  

Cap III – Trezirea conştiinţei

Motto:

Orbul care vede

A fost odată un orb a cărui pasiune era să confecţioneze vaze. Vazele lui erau de toate dimensiunile şi formele. Veneau oameni din toată lumea să i le cumpere, dar el era foarte trist fiindcă nu putea să le vadă, aşa că şi-a încetat lucrul şi a început să se roage pentru o minune. S-a rugat şi s-a tot rugat până când, într-o zi, şi-a recăpătat vederea. S-a apucat din nou de lucru, numai că vazele pe care le făcea nu mai erau frumoase, drept care şi-a închis din nou ochii şi astfel, cu ochii închişi, le-a făcut din nou, la fel de minunate ca înainte. A învăţat astfel că şi cu mâinile poate vedea frumuseţea. (scrisă de Matthew Webley, în 1996, pe vremea când era în clasa a II-a pimară)

Lăsaţi-vă sufletul să-şi adune gândurile împrăştiate, ca şi cum şi-ar chema acasă copiii rătăciţi. Lăsaţi-l să aştepte neîncetat şi să iubească ziua în care v-a veni Domnul să-l viziteze. (Sf. Macarie )

Dacă nu vom păstra, păzi şi cultiva sămânţa harului ce ne-a fost dat, vom fi lipsiţi de puterea lui însufleţitoare. (Ieromonahul Damaschin Christensen)

De realizat la sfârşit de capitol:

• Dobândirea capacităţii de a de a observa lucrurile şi întâmplările reale le dă copiilor posibilitatea de a progresa mai firesc spre dobândirea unei conştiinţe spirituale.
• A conştientiza şi a accepta cu recunoştinţă şi bucurie darurile lui Dumnezeu înseamnă a urca o treaptă spre dobândirea unei sensibilităţi spirituale intensificate.
• Să arătăm copiilor cum să caute binecuvântările lui Dumnezeu în fiecare zi şi cum să răspundă la ele, după ce le-au fost dăruite.

Aprofundare:

Primul lucru pe care trebuie să-l avem în vedere este cultivarea atenţiei.
Atenţia presupune trezirea conştiinţei.
Este esenţială construirea unei sensibilităţi autentice faţă de realităţile religioase:

• prin experierea unor percepţii autentice legate de realităţile concrete din imediata apropiere a copiilor
• prin extensia acestor percepţii la nivelul tărâmului minunilor
• adăugarea cunoaşterii la uimirea resimţită de copii

Trezirea conştiinţei = acordarea instrumentului gândirii şi simţirii în direcţia vigilenţei faţă de propriile gânduri şi fapte, cât şi conştientizarea recunoscătoare a darurilor lui Dumnezeu către noi.

Copilul trebuie ajutat:

• să observe
• să absoarbă
• să-şi amintească
• să mulţumească zi de zi

pentru binecuvântările divine primite, oricum s-ar manifesta ele.

Astfel se trezeşte „luarea-aminte”, „supravegherea minţii”, „paza minţii” sau „trezvia”:

„Luarea-aminte este semnul pocăinţei neştirbite;
(…) este încredinţarea neîndoielnică a iertării păcatelor;
este începutul vederii (contemplaţiei), căci prin ea aplecându-se, Dumnezeu se arată minţii;
e netulburarea minţii sau mai bine zis oprirea ei;
e înlăturarea gândurilor,
palatul amintirii lui Dumnezeu,
vistieria răbdării necazurilor ce vin asupra noastră.”
(Sf. Nichifor din Singurătate)

La copil, trezvia ţine de aspectele pozitive ale atenţiei lăuntrice (amintesc că autoarea se referă la copiii până în 8 ani).
Se impune deci în mod esenţial asistenţa acordată copiilor în procesul de interpretare corectă a rezonanţei interioare a activităţii senzoriale.

O concepţie greşită:
Viaţa interioară a copiilor trebuie să fie mereu plină de fantezii ridicole şi simulări de tot felul.
Că adulţii ar trebui să alimenteze asemenea închipuiri, pentru dezvoltarea imaginaţiei şi creativităţii.
Nu.

Domnul este Autorul şi Stăpânul imaginaţiei şi al creativităţii.
Priviţi creaţiile Sale:
sunt reale
generează un răspuns din partea noastră.
Există şi fantezii pozitive, dar pentru copii mai mari şi adulţi.

Copiii mai mici, de 3 ani, spre exemplu, sunt abia conectaţi la lumea reală.
Ei descoperă minunile şi frumuseţile magice ale lumii reale.
Deci nu sunt deloc indicate fanteziile.
Dacă li se dă şansa să aleagă, ei vor opta pentru acţiuni reale (a şterge praful, a spăla vase, a curăţa podeaua cu un mop mic etc).
Ei adoră să atingă lucruri reale: scoici, pietre, nisip.
Le place să coase, să privească ilustraţii cu reproduceri de artă sau cu scene din viaţa oamenilor sau animalelor.
Toate acestea le hrănesc fantezia, trezesc conştiinţa şi pun bazele unei cunoaşteri reale.

Scopul ar fi familiarizarea cu transcendenţa, în perspectiva creştin-ortodoxă.
În cel mai bun caz, imaginaţia îi va ajuta pe copii să-L întâlnească pe Dumnezeu.

Activităţi:

• În centrul atenţiei – Psalmul 8 al regelui David – atitudinea de uimire, laudă şi mulţumire
• Cartonaşe pentru rugăciuni de mulţumire : pe cartonaşe neliniate 5x7cm, putem ajuta copiii să scrie rugăciuni de mulţumire , să deseneze ceva legat de acestea; vorbiţi despre culorile care ne fac să ne simţim fericiţi şi puteţi să-i sfătuiţi să le folosească; apoi puteţi capsa împreună aceste cartonaşe, să le agăţaţi la vedere, cu ajutorul unor panglici colorate; citiţi aceste mici rugăciuni zilnic
• Desenaţi cercul vieţii: cercul ne aminteşte de conexiuni, de integritate şi veşnicie; anul liturgic este ciclic, deci putem ajuta copiii să vadă legătura dintre noi şi lume; se poate crea un afiş ori o planşă reprezentând ciclul vieţii; cu ajutorul unei farfurii mari, de ex., se poate trasa un cerc mare, apoi în interiorul lui, desenăm alt cerc mai mic; Cercul reprezintă timpul lui Dumnezeu, nu are nici început, nici sfârşit; cercul desenat în interior ne poate duce cu gândul la Dumnezeu, care e în centrul întregii vieţuiri, în mijlocul vieţii noastre; iată mai jos câteva activităţi ciclice care pot fi explorate:
• activităţile zilnice ale copiilor şi adulţilor (ne trezim, ne spălăm, ne rugăm, mâncăm, ne jucăm, lucrăm etc)
• dimineaţa, prânzul, după amiaza, seara, noaptea;
• anotimpurile;
• însămânţarea, creşterea, recoltarea;
• naşterea, viaţa, moartea;
• ciclurile de viaţă ale unor plante şi animale;
• ciclul liturgic al anului: Paştele, Înălţarea, Rusaliile, Postul Crăciunului, Naşterea Domnului, Postul Paştilor(un timp al prăznuirii, un timp al creşterii, un timp al aşteptării, unul al bucuriei, un timp al pregătirii)
• Jucaţi-vă de-a „Îmi aminesc ziua în care…” : aveţi în vedere cuvintele Psalmului 103 – „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate binefacerile Lui”; referiţi-vă la împrejurări în care aţi fost fericiţi, sau în care s-a întâmplat ceva deosebit; acceptaţi orice amintire evocată de copii; se pot numi şi amintirile deosebite ale celor cunoscuţi; se pot grupa pe tematici; se pot discuta şi evenimentele neplăcute, reieşind din dialogul purtat, felul în care Domnul a lucrat spre binele nostru în acele împrejurări; rememoraţi povestiri biblice şi vieţile Sfinţilor.