Feeds:
Articole
Comentarii

Care e sensul vieții?

Sens înseamnă direcție.

Cine știe ceva, să spună.

Cum poți ajuta un copil, în mod esențial, simplu, firesc, minimalist sa isi afle directia?

Directia e in interior?

E in exterior?

Cine are raspunsuri sa spuna.

Am nevoie de ajutor.

Multumesc.

Anunțuri

http://www.casamontessori.ro/wp-content/uploads/2011/03/Pliant-prezentare-curs-Cateheza-Bunului-Pastor.pdf

Iata la ce putem trudi impreuna.

Dorintele mari si ardente pot deveni realitate intr-o zi. Atunci cand crezi cu tarie ca acesta este un adevar. Ca poate deveni adevarul pe care tu il poti trai.

Doar atunci cand inima ta bate cu exactitate de cronometru elvetian.

Uneori inima se frange.

Dar asta doar pentru ca tot ea sa poata fi pregatita sa primeasca pe cerul ei, ca pe o panza pictata cu lumina in loc de culori,  intregi, nebanuite, neasteptate, nemeritate constelatii.

 

Pregătiri de cină

Venise primăvara şi sterpele gorgane

Cu tort de flori alese îşi peticeau chilimul…

Şi doldora de mărfuri, de bani şi caravane

Se pregătea de Paşte întreg Ierusalimul.

Pe uliţe un zbierăt de miei fără-ncetare

Şi aburi calzi de azimi veneau din curţi vecine;

Copii, fugiţi din joacă, cereau, scâncind, mâncare

Şi se-agăţau de poala grăbitei gospodine.

Iisus, din foişorul cu şiţa înverzită

Privea deşarta caznă şi robotul zadarnic…

O silă uriaşă şi-o milă nesfârşită,

Ca umbra şi lumina, luptau în El amarnic.

Chesat şi aprig, Iuda se târguia la poartă

Oprind din drum casapii cu mieii de vânzare;

Ioan pleca la apă cu vasele de toartă,

Iar Petru-şi da cuţitul pe gresii şi amnare.

Cu multă greutate găsiră precupeţul

Ce s-a-nvoit să intre cu mielul în ogradă

Şi după-o grea tocmeală, peşin plătindu-i preţul,

L-au înşfăcat şi veseli I l-au adus să-l vadă.

Era un miel molatic, cu laţele plăviţe,

Mirositor a lapte  –  şi-l toropise somnul,

Cu fruntea cucuiată de două mici corniţe,

Şi presimţind scăparea, a behăit spre Domnul.

Atunci duios şi paşnic, ca un păstor din munte,

Iisus îl luă în braţe cu-adâncă sfâşiere,

Îl sărută cu sete pe bot, pe ochi, pe frunte,

Apoi întoarse capul şi-l dete spre junghiere.

Cu mâneci suflecate voioşi îl apucară,

Îi scoaseră cordeaua, smulgându-i clopoţelul.

Doar Iuda-nţepenise, holbat, năuc pe scară

Privind sărutul tainic ce osândise mielul.

(Vasile Voiculescu)

,, Pentru a educa un copil e nevoie de un sat întreg’’

 

Da, poate că e nevoie de un sat, adică mai  întâi de acel cadru  natural, de pământ mai întâi.

De o legătură şi o raportare sănătoasă la pământ şi la muncă.

E nevoie de acestea două pentru a putea împlini porunca primită de Adam la părăsirea Raiului de a-şi câştiga omul hrana prin sudoarea frunţii.

Iată, aici Dumnezeu vorbeşte despre nevoia de a şti să munceşti pământul.

Adică despre două lucruri esenţiale: pământul şi munca, care presupun osteneala trupească.

Acestea ar fi necesare pentru supravieţuirea trupească, pentru procurarea hranei.

Dacă am pierdut ceva venind la oraş, am pierdut tocmai unul din aceste două elemente: pământul. L-am pierdut efectiv, dar am pierdut şi înţelegerea rostului lui.

Şi am pierdut şi priceperea de a-l munci şi deci de a ne hrăni din rodul ostenelii trupului nostru.

Da, eu cred că aici e vorba de ”sat” cu înţelesul de comunitate. Sigur că mântuirea poate fi posibilă şi la oraş. Şi fără pământ.
Dar mi-a plăcut să mă întorc cu gândul la firescul şi simplitatea vieţii la ţară, la putinţa independenţei vieţii acolo. La dependenţa de stihiile lui Dumnezeu. La înnoirea şi adâncirea legăturii cu Domnul prin schimbarea şi mişcarea acestor stihii, la observarea şi amintirea dependenţei de El prin conştientizarea dependenţei de stihii.

E important să-i putem învăţa acestea pe copii. Satul oferă pământul despre care vorbim.

Un prieten mi-a spus: ,,Trebuie ştiut că Domnul poate ajuta să se împlinească copilul în orice loc, chiar şi în condiţiile de oraş, căci „al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalm 23, 1).

Alt lucru esenţial e acela de a ajuta copilul să priceapă care e rostul casei.

De a trezi în sufletul lui nevoia de simplitate şi de esenţializare, de mulţumirea cu un minim necesar trupesc. Aici se vede nevoia de a cunoaşte modul de viaţă simplu al înaintaşilor noştri. A înţelege legătura lor cu pământul. Înţelegând şi simţind acestea se ajunge la a-i respecta pentru eforturile şi jertfa lor pe străbunii noştri, care au luptat să păstreze acest pământ şi s-au ostenit să-l lucreze.

Apoi e nevoie de ’’un sat’’, adică de trăirea în comunitate, deoarece copilul are nevoie de formare duhovnicească prin interacţiunea lui cu aproapele.

Sufletul lui se trezeşte în mijlocul celorlalţi.

El trebuie să înveţe în timp lucrul esenţial: să îi iubească el mai întâi pe ceilalţi, fără a aştepta nimic din partea lor. Să-i iubească până la măsura jertfei de sine.

Aceasta nu e simplu, pentru că toţi din jur îi slujesc de la naştere.

De aceea trebuie încurajat cât mai repede cu putinţă, la vârsta potrivită, să facă singur orice lucru care i-ar sta în putere. Mă gândesc la toate achiziţiile strict necesare. La cele din fragedă copilărie: a vorbi, a merge singur, a se hrăni singur, a se îmbrăca singur, a opera cu obiectele din jur. Până la cele legate de deprinderea unei meserii sau de împlinirea printr-o vocaţie aleasă spre a sluji oamenii din comunitatea sa.

A-i iubi pe ceilalţi înseamnă să-i ierte, să-i înţeleagă, să aibă milă, chiar dacă nu reuşeşte să-i înţeleagă deplin.

Înseamnă să le slujească, să se jertfească pentru ei.

Apoi trebuie să ne gândim că nimic din toate acestea, nimic fără Hristos nu se poate face.

Şi trebuie să-i învăţăm să-şi centreze viaţa pe comuniunea cu Domnul. Aceasta se poate prin participarea la Tainele Bisericii. Deci iată, ”satul” trebuie să aibă o biserică, un preot, deci un om care să Îl aducă în palmele sale pe Domnul spre a-L primi în trupul şi sufletul nostru. Trebuie să învăţăm copiii că acesta e lucrul esenţial: centrarea pe primirea Euharistiei. Participarea la celelalte Taine ale Bisericii decurge ca un corolar din acest lucru esenţial.

Noi mai întâi, părinţii şi dascălii, trebuie să dăm dovadă înaintea copiilor că suntem trăitori ai acestui lucru esenţial prin tot ceea ce facem, gândim şi simţim.

Deci copilul trebuie născut mai întâi, apoi apropiat de Tainele Bisericii.

Rolul părinţilor şi al dascălilor acesta este, în mod esenţial: de a-l ajuta pe copil să trăiască o stare de prezenţă continuă, cu o conştiinţă trează, gata să dea mereu răspunsul la întrebările: Măi, ce fac eu acum? Ce gândesc? ce vreau? ce simt?

Bine ar fi ca omul să ajungă să gândească precum Domnul: deci iată aici nevoia de a afla ce şi cum  a gândit Domnul – adică nevoia de a cunoaşte şi a pricepe Sfintele Scripturi.

Apoi, bine ar fi să cunoască modele de oameni care au făcut ce a zis Domnul, adică să cunoască vieţile Sfinţilor, pentru a afla cum se poate practic să trăieşti după porunca Domnului.

Aceasta este motivaţia învăţării cititului: cunoaşterea Sfintelor Scripturi, a faptelor şi a sfaturilor lor duhovniceşti.

Educaţia copilului e corectă atunci când este făcută respectând deplin libertatea lui de alegere. Dar pentru bune alegeri, copilul trebuie ajutat să ajungă la a simţi binele şi bucuria de a-l înfăptui. A-l aduce la simţirea harului, a împlinirii virtuţilor.

Eu simt că taina educaţiei stă în legătura dragostei lucrătoare.

Înseamnă să ajungi la inima copilului.

Eu cred deocamdată că acest lucru este imposibil omeneşte.

Doar Domnul o poate.

De aceea trebuie să vorbim cu Domnul pentru fiecare copil în parte.

Să-L rugăm să ne descopere rostul cu care fiecare copil s-a născut în mijlocul oamenilor. Despre menirea lui în mijlocul comunităţii.

Rolul nostru ar fi acesta de a-l sprijini pe copil în descoperirea sa proprie, a rostului cu care el s-a născut între oameni. De a-l sprijini în devenirea lui.

Aceasta presupune a observa copilul, a fi centrat pe persoana lui, a-i cunoaşte zestrea sufletească. Înseamnă a-i pune la dispoziţie materiale de dezvoltare, a-l introduce în cadre propice dezvoltării lui, a-l apropia cât mai mult de împlinirea nevoilor lui interioare.

A-l întreba: ce-ţi doreşti să faci mai mult? Ce ţi-ar place să faci?

Cu ce ţi-ar place să fii tu de folos oamenilor, în acord cu voia lui Dumnezeu?

Înseamnă a-l sprijini şi a-l introduce într-un mediu în care el îşi poate afla căile de formare, de dezvoltare, căile de a deveni creativ.

În mod esenţial de a supravieţui trupeşte şi de a se desăvârşi duhovniceşte.

Este fascinant să descoperi cu Domnul şi cu copilul rostul lui.

Să participi prin Domnul şi împreună cu El la înfăptuirea acestui lucru.

Am căutat mulţi ani o metodă pedagogică practică prin care împlinirea acestui lucru să fie posibilă.

Am aflat astfel metoda pedagogiei experimentale a Mariei Montessori.

Maria Montessori este cea care a observat, analizat şi experimentat atent chiar felul în care copilul poate ajunge să meargă pe picioarele lui în viaţă, învăţând prin propriul lui efort calea devenirii, prin urmarea împlinirii intereselor interioare trezite în sufletul său, prin conlucrarea cu harul lăuntric.

E modalitatea cea mai corectă şi mai în acord cu libertatea cu care Însuşi Domnul a înzestrat fiecare copil. Adică fiecare persoană purtătoare a Sfântului Său Chip.

Luiza 3

De ce omul este atât de rău?

(Luiza, 7 ani)

Raluca 4

De ce plâng oamenii?

(Raluca, 12 ani)