Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Întâlniri de suflet’ Category

DESPRE DISCIPLINĂ ÎN BISERICĂ

– cuvinte rostite în întâlnirea din 29.04.2010,

la Şcoala ”Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Constanţa –

Din când în când este nevoie să recapitulăm concepte ca acestea care uneori ajung schilodite în conversaţiile noastre zilnice datorită menţiunii doar a unui aspect al lor. În cazul disciplinei Bisericii, unul dintre aspectele frecvent menţionate ale ei este momentul în care un creştin căzut în păcat continuă să persiste într-un mod de viaţă care aduce ocară numelui lui Hristos, ameninţă mărturia noastră în lume şi atunci se aduce în discuţie necesitatea disciplinei în biserică. Din nefericire, cam aşa stau lucrurile. De aceea, când se pomeneşte disciplina Bisericii se face doar cu scopul canonisirii sau chiar excluderii cuiva din biserică. Aceasta este o mică parte a disciplinei Bisericii, dar este adevărat, una importantă şi finală.

Necesitatea a făcut ca de multe ori în ultima vreme să se vorbească des despre disciplina în Biserică. Ce este această disciplină a Bisericii? Foarte mulţi creştini ne-au rugat în ultima vreme să ne confruntăm cu subiectul de faţă. Intenţia mea în abordarea acestui subiect este de  a preveni momentul acela, iar dacă totuşi soseşte să ne cunoaştem toţi rosturile în exercitarea şi menţinerea disciplinei Bisericii.

Nu vă temeţi că vom introduce „milităria” şi nici că vom elabora vreun „regulament de ordine interioară” în Şcoala Brâncovenească! Cu toate acestea, în şcoala aceasta creştină e bine să existe dorinţa de punere în practică a poruncii de a fi desăvârşiţi, de a atinge sfinţenia, deoarece, şcoala funcţionează sub oblăduirea Biresicii, este parte din Biserică prin personalul şcolii şi micuţii care frecventează această şcoală.

În momentul când această manifestare a sfinţeniei  Domnului din noi este umbrită de felul păcătos de viaţă al cuiva trebuie luate măsurile cuvenite să se refacă acea reflecţie a caracterului lui Dumnezeu din noi. Una dintre cele mai importante măsuri este disciplina Bisericii, concept care din păcate a suferit, fie nişte grave abuzuri şi deformări încât la simpla lui menţiune unii tresar speriaţi, ori a fost ignorat şi neglijat în mod nepermis într-atâta încât unii când aud de ea se gândesc, poate la un exerciţiu fizic de înviorare!? Sau, poate la introducerea în şcoală de taxe şi impozite sau colectă. Să nu uităm că noţiunea de „disciplină” vine de la cea de „discipol” sau ucenic. Aşadar, să nu uităm că noi suntem chemaţi prin botez să fim discipoli, ucenici ai lui Hristos.

Există mai multe aspecte ale disciplinei Bisericii care trebuiesc de asemenea evidenţiate în discuţia noastră asupra ei:

1. Disciplina administrată de Dumnezeu.

Dumnezeu Însuşi se înfăţişează oamenilor prin Întrupare ca un Om disciplinat, care respectă toate poruncile Sale. Când omul se abate din calea sfinţeniei, Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Din veşnică iubire, Dumnezeu pune la dispoziţia oamenilor toate mijloacele de îndreptare şi desăvârşire.

2. Disciplina personală sau disciplina de sine a fiecărui creştin.

Există o condiţie! Ca să disciplinăm pe alţii trebuie să fim noi înşine disciplinaţi. Să ne examinăm singuri vieţile şi să ne asigurăm că nu ne facem vinovaţi de ipocrizie. Această examinare a propriei conştiinţe o facem prin confruntarea vieţii, faptelor şi evenimentelor vieţii noastre, cu exemplul viu al faptelor lui Hristos în istoria mântuirii neamului omenesc în general şi a noastră în special; confruntarea vieţii noastre cu viaţa sfântului a cărui nume îl purtăm şi cu a sfinţilor în general; confruntarea cu conştiinţa duhovnicului şi a semenilor noştri. Examinarea este urmată de exprimarea cu sinceritate a unor concluzii necesare îndreptării viitoare spre o cale cât mai conformă cu realitatea iubirii dumnezeieşti, a sfinţilor şi a semenilor.

Disciplina implică devotarea creştinului în a trăi conştient conform cu scopul propus: sfinţenia. De aceea, el trebuie să participe la viaţa Bisericii cu tot ce înseamnă ea: participare la viaţa liturgică, mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, cercetarea Sfintelor Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, respectarea posturilor, o viaţă în rugăciune şi săvârşirea faptelor bune. Aprofundarea acestui mod de viaţă va lărgi conştiinţa de chip al lui Dumnezeu din ce în ce mai mult, până la asemănarea în virtuţi cu Hristos Cel Înviat.

3. Disciplina corectivă sau de îndreptare.

Dacă în cazul disciplinei aplicate oamenilor de Domnul nu toate formele ei sunt perfect vizibile, unele pedepse şi încercări trimise disciplinar de El putând-se percepe doar la nivelul sufletului creştinului, cea din sânul comunităţii văzute a Bisericii dobândeşte forme publice foarte clare. Ea poate conduce, fie la separarea de credinciosul nepocăit, care persistă în păcat şi aduce ruşine numelui lui Hristos, fie la readucerea lui prin pocăinţă în mijlocul comunităţii creştine care păstrează şi respectă standardul de sfinţenie adus de Hristos. Forma aceasta de disciplinare este aplicată după norme sau canoane de către organele competente din cadrul Bisericii: preotul, adunarea parohială, protopopiatul, eparhia, mitropolia, patriarhia.

Măsurile disciplinare cad în competenţa organelor de conducere în Biserică. Pe fiecare palier al ierarhiei bisericeşti funcţionează principiul comunitar al sinodalităţii sau concilierii, care are temei în comuniunea intertreimică.

Disciplina corectivă este poruncită să se întreprindă, dar nu oricum, ci în spiritul dragostei şi al blândeţii. Adică scopul este îndreptarea, iar modalitatea este dragostea cu răbdare. Disciplinarea se face în cazurile de abatere dogmatică, dezbinare şi comportament neadecvat sau imoral.

Modelul de disciplină practicat de Biserică prevede ca pasul final să fie „darea afară”, dar nu proscrierea pe veci şi stigmatizarea aceluia ce a greşit. Chiar şi această măsură dură şi extremă se ia cu scopul pozitiv al îndreptării şi aducerii înapoi la o relaţie bună cu Dumnezeu şi semenii a celui disciplinat. Temeiurile sunt biblice şi probate în practica Sf. Tradiţii.

Biserica are putere de la Dumnezeu de a folosi disciplina în viaţa membrilor ei şi aceasta constă în darea şi folosirea cheilor Împărăţiei, adică legarea sau dezlegarea păcatelor oamenilor… nu că noi am închide sau deschide Împărăţia pentru unii, deşi în funcţie de purtarea lor noi Biserica avem datoria să le spunem cum este aceasta pentru ei şi să fim gata în a-i sprijini pe cei ce doresc să se îndrepte dinspre împărăţia întunericului către Împărăţia luminii.

Neglijarea sau trecerea cu vederea a unui păcat evident al fraţilor noştri compromite părtăşia noastră, starea spirituală a Bisericii şi unitatea noastră în jurul lui Hristos. Distruge mărturia noastră înaintea lumii.

Ceea ce eu fac este importat pentru fiecare dintre voi. În acelaşi fel, ceea ce fiecare dintre voi face este important pentru mine şi pentru întreaga lume. De aceea, dacă ne vedem păcătuind unii pe ceilalţi nu avem voie să stăm nepăsători. Nepăsarea fata de pacatele altuia înseamnă complicitate la rau. Întreaga omenire suntem ca un singur trup înaintea lui Dumnezeu si din cauza unitatii trupului data de puterea unificatoare a sufletului, toate partile trupului sufera cand sufera o singura parte sau mai multe.

Un factor care a dus la „dispariţia” din lume a Bisericii, la pierderea conturului ei de colectivitate evidenţiată prin sfinţenia şi moralitatea membrilor ei se datorează renunţării la practica disciplinei Bisericii în rigurozitatea ei.

Absenţa disciplinei în biserică este un simptom al declinului moral şi teologic, al indiferenţei în general a comunităţii creştine faţă de unul dintre cele mai importante principii ale ei de funcţionare. Legătura frăţească în iubire. Responsabilitatea unora faţă de alţii.

Vremurile în care trăim sunt cele ale unui relativism moral şi ambiguităţi morale nemaipomenite! Aceasta este tendinţa morală a lumii ce a pătruns şi în Biserică, unde se doreşte o cât mai mare arie de intimitate personală care să nu poată fi violată de întrebări cercetătoare fără producerea de tensiuni interumane nedorite. În biserică nu este democraţie, ci ordine ierarhică. Există două feluri de ierarhie în biserică: spirituală şi administrativă. Omul modern vrea tot mai multă autonomie, mai ales din cea morală, cât mai multă independenţă… de fapt, vrea să-şi fie propriul lui dumnezeu! Iar reacţia faţă de aceste tendinţe nu este de a arăta mai multă compasiune, mai multă înţelegere, să devenim o biserică mai iubitoare, mai blândă, mai tolerantă… ci mai categorică prin sfinţenie, prin integrare disciplinară în ierarhia duhovnicească.

Vă las cu această întrebare finală:

Vreţi ca Hristos să fie slăvit în Biserica noastră şi în lume? Ca Biserica să fie eficace în aducerea sufletelor la Dumnezeu? Ca ea să fie o manifestare vie în lume a Domnului ei înviat? Atunci trebuie să fim preocupaţi de exercitarea disciplinei în biserică, a menţinerii unui climat de responsabilitae între cei ce-i aparţinem lui Hristos, ca astfel Biserica să rămână sfântă şi vie!

(Părintele Gherasim Davidoleanu)

* Următoarea întâlnire – 27.05.2010, ora 18.00 – va avea tema:

DISCIPLINA ÎN BISERICA DE ACASĂ, FAMILIA

  • Cum să menţină soţii armonia creştină în familie?
  • Cum încurajăm ca părinţi dezvoltarea încrederii în sine a copilului?
  • Care sunt principiile de bază ale învăţării unui comportament sau ale disciplinării eficiente?
  • Cum pot face părinţii să prevină problemele de comportament ale copiilor?
  • Ce poate face un părinte pentru a încuraja comportamentele pozitive?
  • Cum învaţă un copil un comportament?
  • Cum ajunge un copil răsfăţat?
  • Plâns de răsfăţ sau pe bune?
  • Disciplina sau libertate?
  • Cum te porţi cu domnul Goe?
  • Învaţă-l pe copil valoarea banilor!
  • Aşteptări şi realitate.
  • Diferenţe ireconciliabile între tine şi copil?
  • Anti-reţete
  • Tipuri comportamentale ale copiilor
Anunțuri

Read Full Post »

– frânturi din cuvintele rostite în întâlnirea din 16.03.2010 de la Şcoala ”Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Constanţa –

Propunându-mi-se  să vorbesc despre educaţia creştină integrală, la care face referiri pr. Mihail Bulacu în Cap. III al lucrării sale ,,Pedagogia creştin-ortodoxă’’, mi-au venit în minte imagini dintr-o expoziţie de artă plastică, în care am avut bucuria să intru cu câţiva ani în urmă. Era o expoziţie despre Zilele Creaţiei – ,,Curcubeul ca autoportret’’ –  găzduită de galeriile Muzeion ale Muzeului de Artă din Constanţa. Undeva, ascunse într-un  cotlon, erau o mulţime de pahare, de diverse mărimi şi forme… în interior avea fiecare o bucată mică de oglindă, de formă pătrată. Îmi amintesc că autorii expoziţiei ne-au împărtăşit din gândurile lor, din căutările şi revelaţiile lor. Aşa am aflat că paharele acelea vorbeau despre trupurile noastre, asemănătoare în esenţa lor, dar cu trăsături diferite,  precum paharele aveau forme şi dimensiuni diferite. Bucăţile de oglindă închipuiau oarecum sufletele, în care Hristos, se poate oglindi. L-am şi văzut pe Domnul aplecat deasupra noastră şi oglindit în fiecare din noi. Şi m-am bucurat numaidecât, că atât paharele, cât şi bucăţile de oglindă erau foarte curate… Încât se putea zări Hristos din fiecare…

Sigur, a fost un joc al intuiţiei artistice, dar mi s-a părut foarte grăitor. Încercarea lui de a cuprinde înţelesul făpturii noastre rămâne o simplă  umbră a tainei. Sfinţii Părinţi vorbesc mereu despre faptul că în fiecare din semenii noştri trebuie să-L vedem pe Domnul. Mântuitorul Însuşi ne spune că dacă vom sluji cu bunătate pe aproapele, Lui îi vom face acel bine. Mi-a plăcut mult ideea transparenţei paharelor, pentru că mă ajuta imediat să-L văd pe Hristos în fiecare.

Vorbind ulterior despre ziua a opta cu unul dintre autorii expoziţiei, i-am spus că eu însămi am căutat un fel de a reprezenta plastic veşnicia, pentru a-i da un chip simbolic în faţa copiilor care au participat la o tabără de creaţie având aceeaşi temă cu expoziţia lor – despre Zilele Creaţiei. Singurul lucru care mi-a venit în minte atunci şi pe care am încercat să-l reprezint a fost o cetate ca o cruce, încadrată în forma de pătrat… părându-mi-se a fi cea mai echilibrată, dinamică dar şi stabilă dintre forme. Sigur, totul pare un joc de copii şi chiar aşa şi este, într-o oarecare măsură. Un pretext de meditaţie. Provocându-l pe prietenul nostru artist, mi-a mărturisit că ar reprezenta veşnicia printr-o îmbrăţişare. O îmbrăţişare a două persoane, în care fiecare cuprinde pe celălalt, într-o recunoaştere limpede a tuturor faptelor, gândurilor, simţămintelor pe care celălalt le-a trăit vreodată. O îmbrăţişare a doi oameni. Fiecare simte că în această cuprindere îi ţine pe toţi oamenii care au fost vreodată, ca şi pe unul singur, pe care îl are în braţe. Se gândeşte la toţi, simte că-i iubeşte pe toţi deopotrivă. E numai transparenţă, totul, în imaginea aceasta. Mie mi-a fugit gândul numaidecât la reprezentarea iconică ortodoxă a îmbrăţişării fiului risipitor. M-am gândit la siguranţa şi liniştea teribilă pe care trebuie s-o fi simţit fiul în braţele tatălui, după ce s-a făcut cunoscut pe sine, aşa cum era, cu rănile lui, cu toate spaimele lui, cu toate părerile de rău. S-a făcut cunoscut tatălui, ce-l cuprinsese cu totul, aşa cum era, pe de-a-ntregul. E interesant să te gândeşti la întoarcerea fiecăruia dintre noi la Tatăl ceresc. Pentru El suntem transparenţi. În sensul că El ştie tot despre noi; nu numai că ne ştie, că asta e un fleac, când ne gândim că ne ţine prin puterea Lui, că ne-a creat sufletul…  nici nu mă mai pot gândi mai mult la aşa măreţie…! Oricum, ideea este că e de negrăit de odihnitor să te simţi cunoscut de Domnul, asta îţi dă un sentiment de siguranţă nemaipomenit. Acest simţământ creşte în intensitate pe măsură ce noi înşine facem efortul de a ne descoperi Lui, nu pentru că El n-ar şti ceea ce suntem… ci pentru că… noi ne trezim în această viaţă constatând că paharul făpturii noastre e plin de praf sau de noroi şi pentru că pur şi simplu vedem asta şi ne dorim să-I spunem; îi spunem pentru că nu ştim cum să facem sticla paharului nostru cât mai curată… ca să-L putem vedea în noi înşine pe El. La botezul fiecăruia dintre noi s-a cântat ,,Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat’’… E un lucru cât se poate de real acesta, cred cu tărie, însă despre chipul în care se întâmplă asta nu pot vorbi.

Spun toate acestea pentru că sunt convinsă că trebuie să trăim în viaţa de aici cu gândul la acea îmbrăţişare. Eu cred că îi ducem dorul întreaga viaţă. Ne-am născut să învăţăm să fim ca şi Tatăl nostru, pentru că suntem ai Lui. ,,Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este’’. Întreaga viaţă e încercarea de a ne ajuta pe noi înşine ca El să prindă viaţă în noi. În aceeaşi măsură, ca un corolar care decurge din acest efort personal, viaţa trebuie să fie şi strădania de a ne strădui ca Hristos să prindă viaţă în fiecare aproape al nostru. Sigur că măsura cea mai mare la care cred şi eu că se poate ajunge, e aceea a curelarului din Alexandria… al cărui gând era: ,,Toţi se vor mântui, eu singur voi pieri!’’ Ce cred că voia să zică, unde se simţea pe sine? Mai jos decât toţi. În fiecare din aproapele lui Hristos prinsese să învie mai mult decât în sine! Gândurile noastre să fie gândurile Lui. Simţirile noastre să fie asemeni simţirilor Lui. Voia noastră să fie voia Lui. Spunând aceste lucruri am enunţat idealul educaţional integral: îndumnezeirea omului – privind la cele trei facultăţi ale sufletului omenesc – raţiune, simţire şi voinţă. Pare a fi o idee foarte măreaţă, minunată, însă foarte departe de realitate şi de putinţa noastră de a o atinge. Însă nu e deloc aşa. Copiii ne-o dovedesc cu prisosinţă.

Viaţa noastră de părinţi şi de dascăli ne pune în situaţia de a încerca să-i ajutăm pe copii să-L găsească pe Domnul înlăuntrul lor. Noi gândim aşa, că noi îi ajutăm. Însă Mântuitorul, când ne spune că de nu vom fi ca pruncii, nu vom intra în Împărăţia Cerurilor, încearcă să ne arate că mai degrabă noi ,,cei mari’’, suntem cei care trebuie să învăţăm de la copii cum putem să-L găsim pe Domnul. Aşa că ni se pot face nouă dascăli copiii, dacă ne smerim să învăţăm de la ei. O sugestie: obişnuiţi-i pe copii să vă pună întrebări. Dar nu o dată, ci mereu. Ca dascăli, provocaţi în clasă ,,furtuni’’ de întrbări, la care lăsaţi-i tot pe ei să încerce să răspundă. De cele mai multe ori cel care se foloseşte mai mult din întrebările şi răspunsurile copiilor este adultul.

Încercarea de a cuprinde cu mintea această taină a educaţiei e limitată, omenească. Putem întrezări însă câteva aspecte.

Părintele Mihail Bulacu vorbeşte despre educarea intelectului, despre necesitatea formării unei conştiinţe religioase. Despre nevoia de a învăţa despre Dumnezeu din Sfintele Scripturi, despre citirea explicaţiilor (tâlcuirilor, adică) date de Sfinţii Părinţi, pentru înţelegerea lor corectă.

El scrie apoi despre cea de a doua facultate a sufletului – despre căldura inimii noastre – care trebuie să însoţească credinţa revelată la nivelul raţiunii şi să o păstreze vie în suflet. Sf. Chiril al Ierusalimului vorbeşte într-un cuvânt către catehumenii săi despre ceea ce înseamnă cuvintele pe care preotul le rosteşte la Sf. Liturghie când spune: ,,Sus să avem inimile!’’ Inima trebuie să o ridicăm întru cele de sus şi să o deschidem spre Domnul. Deschiderea aceasta se face prin rugăciune, prin rostire, fie prin rugăciunea particulară, fie prin participarea la viaţa de cult a bisericii. Rugăciunea – adică vorbirea cu Dumnezeu – este cel mai important mijloc de educaţie. I se adaugă cântarea creştină, participarea la cultul divin, la catehezele duminicale (la noi din păcate s-a pierdut această bună tradiţie!), citirea Sfintei Scripturi cu tâlcuiri, participarea la Taina Mărturisirii şi Euharistiei. Despre aceste mijloace de educaţie pr. Mihail Bulacu vorbeşte pe larg în cap. VIII al lucrării sale, intitulat Educaţia religioasă.

Între pietate şi credinţă Sf. Clement Alexandrinul găseşte aceeaşi apropiere pe care psihologii o află între sentiment şi intelect. Vorbim aşadar despre ataşamentul omului faţă de  Dumnezeu, ataşament care poate duce până la mucenicie. Observând mai departe, p. Bulacu afirmă: cunoştinţa religioasă, întărindu-se prin asentimentul inimii, păşeşte la acţiune cu ajutorul voinţei. Legătura neîntreruptă a cugetării, simţirii şi voinţei, formează după Fericitul Augustin, tabloul Sfintei Treimi în om.

Mişcarea facultăţilor omeneşti trebuie să fie înspre trăirea virtuţii în viaţă, altfel cunoştinţa rămâne un rod steril al minţii. Voinţa ajută prin imboldul de transpunere în faptă a ideii, prin asentimentul inimii. Voinţa trebuie pregătită prin respectarea deplină a libertăţii omului. Respectarea acestei libertăţi duce la responsabilitatea directă a acţiunilor săvârşite. La responsabilizare şi treptat la naşterea discernământului.

E necesară nu numai o convingere interioară de a trăi în virtute, ci şi o exersare a ei, o formare a obişnuinţei, a deprinderii virtuţii, pentru a uşura atenţia conştientă a intelectului.

Vorbind despre libertatea de alegere a omului, mi se pare cel mai potrivit să amintesc despre felul în care începe răspunsul pe care Mântuitorul l-a dat tânărului bogat care L-a întrebat ce are de făcut ca să moştenească viaţa veşnică: ,,Dacă voieşti să fii desăvârşit’’ . E un lucru esenţial, pe care îl trecem aşa de uşor cu vederea, deoarece ne-am obişnuit să fim tirani cu aproapele, adică să credem că părerea noastră are întâietate, că aproapele trebuie să facă aşa cum noi vrem. Una din cauzele prăbuşirii interioare a sistemului de învăţământ tradiţional este exact nerespectarea celor două idei cuprinse în cuvântul acesta al Mântuitorului. Cine îi întreabă pe copii: Vrei să înveţi asta? Te interesează? Atât de des ar răspunde: Nu, nu mă interesează cutare sau cutare lucru. Nu acuma. Poate niciodată! De ce răspund aşa? Din pricina inaplicabilităţii acelor informaţii în viaţa practică, în exersarea virtuţii mai exact. Nu mă ajută să devin desăvârşit, parcă vor să spună ei, dar nu ştiu cum şi-n ce fel. Acesta este dorul lor interior. Desăvârşirea. Deşi nu ştiu asta, de cele mai multe ori.

Putem vorbi, în fine, încheind aplecarea noastră asupra cuvintelor p. Bulacu, despre necesitatea de a forma caractere puternice, în care să strălucească virtutea. Regenerarea spirituală, pentru noi, care am primit Botezul imediat după naştere, începe din mica pruncie. Responsabilitatea noastră ca părinţi este de a oferi copilului oportunităţi de alegere bune. Acesta e un principiu de educaţie fundamental. Este important tot ceea ce-l înconjoară, de la persoane, până la ultimul obiect. Noi nu realizăm asta. Privim copiii ca pe nişte nepricepuţi născuţi în această viaţă, nişte ,,neputincioşi’’: nu merg, nu vorbesc, nu scriu, nu citesc, nu socotesc, nu ştiu să facă nimic… noi avem impresia că-i învăţăm să facă totul, pe când efortul lor de a se naşte ca oameni, de a se înnoi în permanenţă rămâne necunoscut, ascuns privirilor noastre de  atât de multe ,,ştiutori’’. Nu vreau să jignesc pe nimeni, sper să nu se simtă nimeni jignit, departe de mine gândul, însă ţin să subliniez importanţa necesităţii apropierii efective de copii, încă de la naştere, cu mare responsabilitate şi poate în alt fel decât am fost obişnuiţi. Raportarea noastră faţă de copil e una plină de mândrie. Să căutăm să ne facem mici, ca ei, ca să putem înţelege în parte împreună cu ei câte ceva din taina creşterii, din taina educaţiei adică. Să-i privim cumva altfel… ca de la egal la egal. Poate e prea repede dintr-o dată să abordăm gândul curelarului din Alexandria.

Concluzia p. Bulacu:

Educaţia integrală presupune pregătirea sufletului pentru primirea harului Sf. Duh, prin curăţire, dar nu aşteaptă ca harul să transforme totul în chip magic. Rămâne loc de efortul nostru (aici e şi valoarea mântuirii în ceea ce ţine de aprecierea efortului omului în faţa Creatorului, a fiului în faţa Tatălui).

Aş vrea să închei cuvântul meu cu câteva lucruri importante care mi-au venit după această meditaţie, lucruri de care e bine să ţinem seama în educaţie şi pe care în mare parte, le-am învăţat de la copii, observând nevoile lor, felul lor de a trăi:

  • Să ne vedem aşa cum suntem de fapt, mici şi lipsiţi de transparenţă, într-o căutare interioară continuă; să facem asta cu toată sinceritatea;
  • Să trăim împreună cu copiii, nu doar să le vorbim (din păcate adesea nu facem nici aceasta); este esenţial să le acordăm timp din timpul nostru;
  • Să muncim cu ei, să ieşim cu ei, să ne plimbăm, să observăm creaţiile lui Dumnezeu, să ne împărtăşim de bucuriile simple împreună;
  • Să căutăm activităţi ziditoare pe care le-ar place să le desfăşoare, cu finalităţi practice, cu rezultat – şi aici înţeleg produs al mâinilor – să insistăm cu blândeţe şi hotărâre să ducem împreună cu ei la bun sfârşit un lucru sau o activitate începută; nu mă întrebaţi pe mine ce activităţi… întrebaţi-i pe copii şi le veţi afla interesele, preocupările; ei nu aleg la întâmplare; ei aleg exact ceea ce le place, adică tocmai acele activităţi prin care se perfecţionează deprinderile lor; fiecare dintre copiii noştri va ajunge ,,cineva’’ în viaţă şi va avea o profesie; să-i întrebăm mai des ce vor să facă, pentru a descoperi împreună cu ei rostul lor în mijlocul comunităţii în care s-au născut;
  • Să ne curăţim împreună sufleteşte, să înlăturăm împreună cu ei şi cu Domnul, în împreună lucrare, zgura greşelilor prin Sfintele Taine – prin Mărturisire şi Euharistie; prin aceste taine Însuşi Domnul ne-a învăţat că e cu putinţă înaintarea… adâncirea… lărgirea… cuprinderea noastră ca toţi într-unul.

În urma dialogului din cadrul întâlnirii, câteva concluzii ale celor prezenţi:

  • Să avem grijă să nu contribuim chiar noi înşine prin nepricepere sau nepăsare la ,,prăfuirea paharului copiilor, care sunt curaţi’’ – prin activităţi pe care ei din comoditate le pot alege (atenţie de ex. la televizor);
  • vom da seama că nu am propus copiilor bune oportunităţi de alegere ;
  • există nevoia acută de a vedea cu ochii trupeşti sfinţi ,, în mijlocul lumii în care trăim, nu numai ascunşi în rugăciune în mănăstiri sau peşteri’’ – atât noi cât şi copiii noştri avem nevoia aceasta; noi ar trebui să fim sfinţi în faţa copiilor noştri – ei sunt cu ochii pe noi;
  • concluzia întâlnirii: calea cea mai scurtă spre desăvârşire e topirea voii noastre în voia lui Dumnezeu – după cuvântul Mântuitorului: ,,Facă-se voia Ta’’.

Am lecturat, pentru că majoritatea celor prezenţi au dorit, dialogul dintre Sf. Dimitrie al Rostovului şi ,,bătrânul zdrenţăros’’ (întâmplare aflată în colecţia 153 de istorisiri minunate adunate de la Sf. Părinţi pentru copii)

Bătrânul zdrenţăros

Sfântul Dimitrie, care a fost mitropolit al Rostovului în veacul al XVII‑lea, istoriseşte spre folosul nostru duhovnicesc cele ce urmează:

«Un învăţător s‑a rugat lui Dumnezeu mult şi cu râvnă, ca El să‑i arate pe acel om de la care ar fi putut să înveţe calea adevărată spre Împărăţia Cerurilor. Şi iată că odată întâlneşte lângă uşile bisericii un cerşetor bătrân, îmbrăcat în zdrenţe, plin de bube şi răni puroinde. Trecând pe alături, dascălul îl salută după obicei, zicând:

– Bună ziua, bătrâne!

Bătrânul îi răspunde:

– Nu ţin minte să fi avut vreodată o zi rea!

Învăţătorul, auzind un asemenea răspuns, s‑a oprit şi, ca şi cum ar fi voit să‑şi îndrepteze salutarea, a spus:

– Să‑ţi dea Domnul fericire!

Bătrânul a răspuns:

– Eu niciodată nu am fost nefericit!

S‑a mirat învăţătorul şi, gândindu‑se că poate bătrânul nu a auzit bine, şi‑a preschimbat salutul şi a grăit:

– Ce spui, bătrâne? Eu îţi doresc să fii în bunăstare*

Bătrânul i‑a răspuns iar:

– Eu niciodată nu am fost nenorocit.

Încercându‑l pe bătrân, învăţătorul a mai spus:

– Îţi doresc ceea ce singur îţi doreşti.

Bătrânul a rostit:

– Nu duc lipsă de nimic, fiindcă toate, cum le doresc, aşa mi se şi întâmplă, iar bunăstare vremelnică nu caut.

– Să te mântuiască Dumnezeu pentru acestea. Dar spune‑mi, tu eşti singurul dintre năpăstuiţi care nu suferi nevoi? Nu pot pricepe cum te‑ai ferit de nenorociri!

– Domnul meu, aşa este precum am răspuns salutării tale. Nu am cunoscut vreodată o oarecare nefericire sau necaz. Ce stare mi‑a dat Dumnezeu, pentru aceea şi‑I mulţumesc. Iar dacă nu‑mi doresc bunăstare, tocmai întru aceasta se află bunăstarea mea. Eu nesocotesc fericirea şi niciodată nu o cer Tatălui Ceresc. Nu simt nenorocirea, asemenea cu cei cărora toate li se fac după a lor dorinţă. Dacă sufăr de foame, pentru aceea mulţumesc lui Dumnezeu, ca unui Părinte care ştie ce‑mi trebuieşte. Dacă îndur frigul sau sunt pătruns de ploaie, sau altceva rabd din vitregiile văzduhului, Îi mulţumesc, de asemenea, lui Dumnezeu. Când toţi mă hulesc, Îl slăvesc pe Domnul, ştiind că toate acestea sunt rânduite de El şi nu se poate să fie rele cele ce sunt iconomisite de El. Asemenea şi cu toate câte le îngăduie Dumnezeu – bune sau rele, dulci sau amare – toate le primesc îndeobşte din mâna Bunului Părinte, şi astfel nu voiesc numai ce voieşte şi Dumnezeu. Şi aşa se fac toate după dorinţa mea. Cu adevărat, nenorocit este cel ce caută fericire în această lume, pentru că în viaţa aceasta fericirea cea nemincinoasă este a te încredinţa în toate voii Domnului. Iar voia lui Dumnezeu întotdeauna este desăvârşită, bună şi dreaptă. Eu însă, străduindu‑mă în toată vremea să‑mi plec voia mea înaintea dumnezeieştii voiri, mă socotesc peste măsură de fericit.

Învăţătorul, socotind că‑l va pune pe bătrân în cumpănă, a zis:

– Spune‑mi, rogu‑te, aceleaşi ţi‑ar fi gândurile şi dacă Dumnezeu te‑ar trimite în iad?

– Oare chiar El o să mă trimită în iad? El ştie că eu mă ţin puternic de El prin adâncă smerenie şi prin dragostea nefăţarnică ce‑I port. Cu aceste două legături eu m‑am legat atât de puternic de Domnul, încât, oriunde m‑ar trimite, acolo Îl voi lua şi pe El cu mine. Şi pentru mine e cu mult mai bine să fiu cu Domnul înafara Cerurilor, decât în Ceruri fără El.

S‑a minunat dascălul de asemenea răspunsuri ale bătrânului şi a cugetat în sine că aceasta este, cu adevărat, calea cea mai scurtă spre Dumnezeu, când oamenii îşi pleacă voia lor înaintea sfintei şi dumnezeieştii Voinţe. Dorind însă dascălul să mai încerce înţelepciunea cerşetorului, a întrebat:

– De unde ai venit aici?

– De la Dumnezeu am venit.

– Unde L‑ai găsit pe Dumnezeu?

– Acolo unde mi‑am întors sufletul de la toate lucrurile zidite, prin gânduri şi conştiinţă curată.

– Cine eşti tu?

– Cine vezi, dar sunt mulţumit de această stare şi n‑aş da‑o pe toată bogăţia împăraţilor pământeşti. Adevăratul împărat este orişicare om care ştie să‑şi fie stăpân şi să‑şi cârmuiască gândurile sale.

– Dar unde este împărăţia ta?

Cerşetorul a răspuns, arătând cu mâna la cer:

– Acolo este împărăţia mea.

– Cine te‑a învăţat pe tine, bătrâne, toate acestea şi cine ţi‑a dat această înţelepciune?

– Domnul meu, îţi voi spune despre mine că în toată vremea petrec în tăcere şi, de mă rog ori cuget la cele cuviincioase, mă sârguiesc mai mult decât toate a fi în unire cu Dumnezeu şi deplin împăcat cu voia Sa.

Învăţătorul l‑a lăsat pe cerşetor şi, mergând întru ale sale, lăuda pe Domnul Dumnezeu Care a dat atâta înţelepciune bătrânului cel sărac. Încă I‑a mulţumit Mântuitorului că a împlinit rugăciunea sa şi i‑a arătat omul de la care să poată învăţa grabnic calea cea scurtă şi adevărată spre Împărăţia Cerurilor».

Am încheiat întâlnirea cu

Rugăciunea de fiecare zi a Sf. Filaret al Moscovei

Doamne, nu ştiu de la Tine ce aş putea cere!

Tu Unul ştii nevoile mele,

Tu mă iubeşti pe mine

mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine.

Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere.

Nu îndrăznesc să-Ţi cer nici cruce, nici mîngâiere:

stau numai înaintea Ta.

Deschisă-I Ţie inima mea:

Tu vezi nevoile mele pe care eu nu le ştiu.

Vezi, după mila Ta, şi fă ca al Tău să fiu.

Atinge-mă şi mă tămăduieşte cu al Tău har.

Doboară-mă  la pământ şi mă ridică iar.

Mă cutremur şi-s fără de cuvinte

înaintea voirii Tale celei preasfinte,

a căilor Tale celor nepătrunse mie.

Tată, mă aduc cu totul jertfă Ţie.

Altă dorinţă nu am decît numai să fac voia Ta;

Învaţă-mă să mă rog, Singur roagă-Te în inima mea!

Amin.

Read Full Post »