Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Mintea absorbantă’ Category

Maria Montessori, Mintea absorbantă (fragmente din cap.27):

Sunt două nivele ale iubirii. Adesea, când vorbim de dragostea noastră pentru copii, ne referim la îngrijirea pe care le-o dăm, grija şi afecţiunea pe care o revărsăm asupra celor pe care îi cunoaştem şi care ne-au sporit sentimentele de bunătate, iar dacă ne leagă de ei o relaţie spirituală, ne-o arătăm învăţându-i rugăciuni.

Dar eu vorbesc de ceva diferit. E un nivel al iubirii care nu mai e personală sau materială. A sluji copiii înseamnă a simţi ca slujeşti spiritul omului, un spirit care trebuie să se elibereze. Diferenţa de nivel a fost stabilită în realitate nu de educatoare, ci de copil. Educatoarea e cea care simte că a fost înălţată pe culmi pe care nu le-a cunoscut înainte. Copilul a făcut-o să crească până a adus-o în sfera lui.

Înainte de aceasta, ea simţea că are o sarcină nobilă, dar era bucuroasă când venea vacanţa şi spera, ca toate fiinţele umane care lucrează pentru alţii, că numărul de ore îi va fi redus şi că salariul îi va fi mărit. Satisfacţiile ei constau, probabil, în exercitarea autorităţii şi în sentimentul că reprezintă un ideal către care copiii să privească şi pe care să încerce să-l atingă. Ar fi fost fericită să devină directoare sau chiar inspectoare. Dar a trece de la acest nivel la altul superior înseamnă a înţelege că adevărata fericire nu stă în aceste lucruri .

(Nota unui cititor al Minţii absorbante: “Domnul ne-a dat nouă, nevrednicilor, bogăţia slavei, bogăţia îndumnezeirii, cea mai mare cinste şi slavă prin Botez, prin Mirungere, prin împartăşirea cu Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Ce altceva am mai putea căuta pe pământ, ce slavă? De cele mai multe ori căutarea e zadarnică: fiindcă noi căutăm să obţinem distincţii, decoraţii, cruci şi ordine. Nebuni ce suntem! Nu ştim singuri ce şi pentru ce căutăm şi nu ne dăm seama că prin aceste căutări ne înjosim, ne dăm pe faţă vidul moral, servilismul sufletului nostru josnic şi de nimic, care cugetă cele de pe pământ, nu cele de sus [Col. 3, 2].

De ce nu căutăm oare crucile interioare, răstignind trupul împreună cu patimile şi cu poftele [Gal. 5, 24], neprivind la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice [2 Cor. 4, 18]? De ce nu ne aducem aminte de sfinţii cei mari care au bineplăcut lui Dumnezeu şi care în loc de laude pe care le-ar fi binemeritat recunoştinţa, onoruri, satisfacţii, odihnă, au îndurat tot felul de lipsuri, prigoane, pribegii, mucenicii, moarte silnică? Adu-ţi aminte de drepţii care au rătăcit în pustii şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului, drepţi de care lumea nu era vrednică [Evr. 11, 38].

Adu-ţi aminte de Iov, de Ilie proorocul, de Isaia, Ieremia, Iezechiel, Iona. Adu-ţi aminte de marele Înainte-mergător al Domnului, ce drepţi mari au fost, ce prieteni ai lui Dumnezeu, şi cum au trăit, cum au suferit! Dar apostolii, al căror cin îl purtăm şi noi, preoţii, cum trăiau ei, cu câtă tăgăduire-de-sine, în câte osteneli ziua şi noaptea! Câte chinuri au îndurat! Nu se gândeau niciodată la distincţii pământeşti, ci năzuiau la slava cerească, la cununile cele neveştejite. Aproape toţi au fost răstigniţi pe cruce” (cf. Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia cerul pe pământ, Editura Deisis, Sibiu, 2002, pp. 64-65).

“Avem o mulţime de Sfinţi Părinţi care fugeau de vrednicii, egumenii, preoţie, episcopie. Unii şi-au tăiat mâinile, alţii nasul, alţii urechile, iar alţii limba, ca să nu fie cu mădularele întregi şi astfel să-i hirotonească. Unii erau ascunşi în colibele lor şi au fost hirotoniti pe deasupra acelora, iar pe alţii i-au hirotonit de departe, precum pe Sfîntul Amfilohie. Deşi erau învăţaţi şi sfinţi, ei înţeleseseră marea vrednicie a sufletului, precum şi marea greutate a responsabilităţilor, care devin o piedica pentru mântuirea omului, şi de aceea le refuzau. Unii ca aceştia au aflat drumul cel drept” (cf. Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, vol. 1: Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, p. 340).]

Cel care a băut din fântâna fericirii spirituale spune de bună voie adio satisfacţiilor produse de un statut profesional superior, lucru arătat de multe directoare şi inspectoare care şi-au abandonat carierele pentru a se dedica copiilor mici şi a deveni ceea ce altele numesc, fără respect, învăţătoare de ţânci. Cunosc doua doctoriţe din Paris care şi-au lăsat profesia pentru a se devota pe de-a-ntregul muncii noastre şi a intra în realitatea acestor fenomene. Au simţit că au trecut de la un nivel inferior, la unul superior.

Care este cel mai mare semn al succesului pentru educatoarea astfel transformată? Acela de a fi capabilă să spună: Acum copiii lucrează de parcă eu n-aş exista.

Înainte de transformare, sentimentele ei erau tocmai cele opuse; credea că ea era cea care îi învăţase pe copii, cea care îi ridicase de la un nivel inferior la unul superior. Dar acum, având în faţă manifestările sufletului copilului, cea mai mare valoare pe care o poate atribui contribuţiei sale se exprimă în cuvintele: Am ajutat această viaţă să-şi împlinească menirea pe care i-a sădit-o dintru început Creatorul.


Read Full Post »

„Dacă educatoarea vine în întâmpinarea nevoilor unui grup de copii încredinţaţi ei, va vedea cu surprindere cum se deschid şi înfloresc calităţile vieţii sociale şi va avea bucuria de a urmări aceste manifestări ale sufletului copilăresc.

E un mare privilegiu să le poţi vedea. E privilegiul călătorului când ajunge la oază şi aude susurul apei venind din sânul nisipos al deşertului care păruse atât de arid, înspăimântător şi fără de speranţă; deoarece în copilul deviat, calităţile superioare ale sufletului uman sunt de obicei ascunse, iar atunci când acestea apar, educatoarea, care le prevăzuse cu mult înainte, le primeşte cu bucuria credinţei răsplătite.

Iar în aceste calităţi ale copilului, ea vede omul aşa cum ar trebui să fie: lucrătorul care nu oboseşte niciodată, deoarece este condus şi motivat de un entuziasm peren. Ea vede pe cel ce caută să depună cele mai mari eforturi, deoarece aspiraţia lui constantă este să depăşească dificultăţile; el e persoana care încearcă cu adevărat să ajute pe cel slab, deoarece în inima sa e adevărata caritate care ştie ce înseamnă respectul faţă de alţii şi ştie că respectul pentru eforturile spirituale ale unei persoane este apa care hrăneşte rădăcinile sufletului său. În cel ce posedă aceste caracteristici, ea va recunoaşte copilul adevărat, care este tatăl omului adevărat.

Dar acest lucru se va întâmpla încetul cu încetul. La început educatoarea va spune: Am văzut copilul aşa cum ar trebui să fie şi l-am găsit mai bun decât mi-aş fi închipuit vreodată. Aceasta înseamnă să înţelegi copilăria timpurie.

Nu e de ajuns să ştii că pe acest copil îl cheamă Ion, că tatăl lui este tâmplar; educatoarea trebuie să cunoască şi să trăiască în viaţa ei zilnică taina copilăriei. Prin aceasta ea ajunge nu numai la o cunoaştere mai profundă, ci la un nou tip de iubire care nu devine ataşată de o persoană individuală, ci de cea care zace în întunericul ascuns al acestei taine. Când copiii îi arată adevărata lor natura, probabil că pentru prima dată va înţelege ce este iubirea adevărată. Iar această revelaţie o transformă şi pe ea. E un lucru care ajunge la inimă şi, încetul cu încetul, schimbă oamenii.

Odată ce ai văzut aceste fapte, nu încetezi de a scrie şi a vorbi despre ele. Numele copiilor pot fi uitate, dar nimic nu poate anula impresia lăsată de sufletele lor şi iubirea pe care au fost capabili să o trezească.”

Maria Montessori, „Mintea absorbantă” (trad. în lb. rom. de Marcel Căpraru)


Read Full Post »

Mai jos se află introducerea realizată de Mario, fiul Mariei Montessori, la Mintea absorbantă:

Volumul de faţă este bazat pe prelegerile ţinute de dr. Maria Montessori la Ahmedabad în timpul primului curs de instruire iniţiat după exilarea ei în India, care a durat până la sfârşitul celui de al doilea război mondial. În volum, ea ilustrează puterile mentale unice ale copilului mic, care-i îngăduie să construiască şi să stabilească cu fermitate, în doar câţiva ani fără profesori, fără niciunul dintre mijloacele obişnuite ale educaţiei, ba mai mult, aproape abandonat şi, adesea, obstrucţionat, toate caracteristicile personalităţii umane.

Această realizare a unei fiinţe născute cu mari posibilităţi, deşi atât de slabă din punct de vedere fizic, atât de lipsită de toate facultăţile obişnuite ale minţii, încât aproape că poate fi numită o nulitate, şi care, după nu mai mult de şase ani, depăşeşte deja toate celelalte specii, este, într-adevăr, unul din cele mai mari mistere ale vieţii.

În prezentul volum, dr. Montessori nu numai că aruncă un spot de lumină, prin intermediul înţelegerii ei pătrunzătoare bazate pe observaţie directă şi judecată precisă, asupra fenomenelor acestei perioade prime şi totuşi decisive a vieţii omeneşti, dar, de asemenea, indică responsabilitatea umanităţii adulte faţă de ea. Cu adevărat, ea dă un înţeles practic necesităţii educaţiei de la naştere, acum universal acceptată.

Acesta poate fi dat doar când educaţia devine un ajutor dat vieţii şi transcende limitele înguste ale predării şi ale transmiterii directe a cunoştintelor sau ideilor de la o minte la alta. Unul dintre principiile cele mai bine cunoscute ale metodei Montessori este pregătirea mediului. În acest stadiu al vieţii, cu mult înainte de a merge la şcoală, acest principiu furnizează cheia spre o educaţie de la naştere şi pentru adevărata cultivare a individului uman chiar de la început.

Aceasta este o pledoarie realizată pe baze ştiinţifice, dar ea este, de asemenea, o pledoarie validată de experienţele celei care a asistat şi a sprijinit manifestările naturii copilului, pretutindeni în lume, manifestări ale măreţiei mentale şi spirituale, care contrastează uimitor cu tabloul omenirii de azi, o omenire care, abandonată în timpul perioadei formative, se dezvoltă ca fiind cea mai mare ameninţare pentru propria ei supravieţuire.

Mario Montessori

Karachi, 1949

Read Full Post »

Mintea absorbantă a Mariei Montessori este cea de a treia carte apărută în limba română, de data aceasta în traducerea prof. dr. Marcel Căpraru, cel care de 20 de ani a înfiinţat în România Asociaţia Alternative Pedagogice (APA), printre ale cărei obiective se numără şi acelea de a conştientiza valoarea metodei Montessori şi de a o introduce în învăţamântul românesc, ca metodă alternativă celei tradiţionale. Ea se poate comanda pe adresa dl. prof. Căpraru (mkpraru@yahoo.com). Ori o pot împrumuta eu, pentru constănţeni (neacsu_virginia@yahoo.com).

Pentru a afla prezentarea succintă a metodei, a obiectivelor, materialelor şi a unor publicaţii legate de aplicarea metodei Montessori în România

este foarte util site-ul APA: http://apa.cudts.ro/ .

Iată mai jos o succintă prezentare a volumului Mintea absorbantă, luată de pe acest site:


„În perioada de la naştere la şase ani copii posedă un tip de minte total diferită de cea a adultului. Dr. Montessori a numit-o Minte Absorbantă pentru că are posibilitatea unică şi tranzitorie de a absorbi toate aspectele mediului (fizic, spiritual, emotional, social), fără efort şi fără să obosească. (…) această minte absorbantă construieşte urzeala minţii raţionale care apare la vârsta de şase ani. De aceea copiii trebuie încurajaţi să lucreze individual, întrucât această muncă este necesară auto-construirii.”

Read Full Post »