Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘De ce acest blog?’ Category

De ce acest blog?

Rândurile ce urmează le-am scris acum mai bine de doi ani, pentru una din întâlnirile cu părinţii şi cadrele didactice, organizate de Grădiniţa şi Şcoala „Sfinţii Martiri Brâncoveni” din Constanţa. La finalul lor veţi afla de ce s-a născut acest blog.


Copilul – fiinţă iubitoare

-idealul pedagogiei creştine

Am ales ca subiect de meditaţie acest generos gând, preocupată fiind de multă vreme de întrebările esenţiale : Cine suntem? De unde venim? Încotro mergem?

La primele două întrebări răspunsul a fost mai uşor de aflat, din clipa în care, la vârsta adolescenţei, a marilor crize existenţiale, am exclamat cu uimire: ”Dacă există cuvântul Dumnezeu, atunci cu siguranţă Dumnezeu există!” Deci şi în inima mea a fost la început…Cuvântul.

Cine suntem?…Copiii lui Dumnezeu.

De unde venim?Îmi amintesc de un minunat răspuns al Părintelui Epifanie Teodoropulos –dat unui copil mic- care l-a întrebat într-o zi:

” Părinte, unde am fost înainte de a mă naşte ?”. Părintele, cu multă delicateţe, i-a răspuns: ” În mintea lui Dumnezeu, fiule.” Minunat gând!

Încotro mergem?…Răspunsul acestei întrebări e foarte simplu: mergem înspre Acela de la Care am primit viaţa. Acest preţios dar, care are un început, însă este fără de sfârşit, din darul dragostei Ziditorului.

Cu vremea, în mintea mea a răsărit o nouă întrebare, al cărei răspuns am realizat că va fi foarte dificil de găsit, şi cu atât mai mult de împlinit: Cum să ajungem să vieţuim veşnicia împreună cu Dumnezeu?

Maturizându-ne şi primind de la Dumnezeu minunatul dar care sunt copiii, spre a le purta de grijă, alte noi întrebări s-au ivit: Cum să îi ajut pe copiii mei să ajungă la Dumnezeu ? Care este lecţia cea mai importantă pe care trebuie să îi învăţ s-o trăiască ?

Multe răspunsuri de folos am adunat în timp, dar parcă niciodată nu am găsit un răspuns mai sintetic, până în vara aceasta, când printr-o fericită întâmplare mi-a ajuns în faţa ochilor o carte oarecum autobiografică a unei învăţătoare, binecuvântată de Dumnezeu cu multe daruri – o carte a Marcelei Peneş. Spre finalul acestei frumoase alcătuiri este prezentat un dialog între doamna Marcela Peneş şi o colegă preocupată de creativitatea învăţătorilor, care îi pune printre altele întrebarea : Ce ar fi, în esenţă, educaţia? Răspunsul Marcelei Peneş a venit uimitor de exact şi de esenţializat, aşa cum pot da răspunsuri doar marii oameni spre sfârşitul vieţii încununate de o bogată experienţă. Chintesenţa educaţiei este ”Priceperea de a face din copil o fiinţă iubitoare”.

De îndată ce am citit această definiţie a educaţiei, mulţime de gânduri s-au adunat în mintea mea ca să adeverească realitatea şi nobleţea acestui răspuns. Încă din primele secole, marii învăţaţi ai lumii, fie laici sau cu atât mai mult părinţi bisericeşti au remarcat în special greutatea şi marea răspundere de a educa sufletele. Sfântul Grigorie Teologul afirmă : ” meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinţa ştiinţelor este aceea de a educa bine pe om, fiinţa cea mai deosebită şi mai complicată”. Cei care poartă această responsabilitate de a educa sunt preoţii, ca urmaşi ai apostolilor, ai ucenicilor Mântuitorului. Nu cred că este întâmplător faptul că după Învierea Sa (înviere ca simbol al înnoirii, al devenirii, al permanentei strădanii de asemănare cu Cel Care Este, al devenirii întru Fiinţă, cum spune Părintele Rafail Noica) Mântuitorul a dat porunca botezului : ” Drept aceea, mergeţi şi faceţi ucenici toate neamurile (…) învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20).

Părintele Mihail Bulacu subliniază în tratatul său de ”Pedagogie creştin-ortodoxă” importanţa distincţiei pe care o face Mântuitorul Hristos între verbele pe care le foloseşte când zice a face ucenici şi a învăţa. Prin faptul că este folosit mai întâi verbul a face şi mai apoi a învăţa se relevă piatra fundamentală pe care Mântuitorul o pune pedagogiei în general, adică grija educaţiei de a trece dincolo de preocuparea instructivă şi a pune mai întâi accentul pe formarea facultăţilor sufleteşti ale omului.

Gândindu-ne că preotului îi revine cea dintâi responsabilitate de a educa sufletele, vom înţelege cu uşurinţă împrejurările în care s-a născut şcoala noastră românească şi afirmaţia învăţatului apusean Elladius care, în secolul al XVII-lea preciza că : ” Şcoalele erau adăpostite în pridvorul bisericilor, în clădiri bisericeşti sau mânăstireşti, sau în casele preoţilor”, şi că aceste ”şcoale începătoare, în care se învăţa a citi şi scrie, stăteau sub conducerea şi ocrotirea Bisericii”. Apoi lucrul care ne interesează în chip deosebit este precizarea faptului că ”educatorii tinerimii erau parohii, monahii sau alte persoane sfinţite, care duceau pretutindeni o viaţă de cea mai curată sfinţenie şi curăţenie a moravurilor”. Vedem mai departe că însuşi înţelesul de şcoală se identifica cu educaţia creştinească; la 1749 Nichifor Mitropolitul, la Iaşi, stabileşte obligativitatea învăţământului pentru ca toţi copiii să meargă ”să înveţe carte, adică învăţături creştineşti”. De remarcat că acest lucru istoria pedagogiei nu-l află nici în ţările occidentale.

Vrednice de luat aminte sunt preocupările dascălilor români de a realiza bucoavne în secolul al XVIII-lea. Bucoavna de la Râmnic, la 1749 are în conţinutul ei pe lângă obişnuita parte introductivă pentru învăţarea citit-scrisului şi Decalogul, Simbolul credinţei şi Fericirile cu explicări pe scurt. Cuprinsul unei asemenea bucoavne ne indică clar programa de instrucţie şi educaţie ce se avea în vedere pentru formarea micuţilor şcolari. Asemenea bucoavne sunt multe la număr şi continuă acelaşi principiu. Din şirul lor vreau să mai amintesc doar despre un adevărat tratat de ”Pedagogie creştină” alcătuit de Mitropolitul Grigorie Dascălul al Ţării Româneşti (recent canonizat) despre care ştim că era un ierarh bun cunoscător şi traducător al limbilor orientale şi mare învăţat, ucenic al Sfântului Paisie Velicicovski. Manuscrisul acestui tratat a fost găsit în limba greacă la Sfântul Munte unde a fost lăsat de monahul Grigorie pe când încă nu fusese înscăunat ca mitropolit. Titlul acestui tratat este: ” Pedagogia creştină, adică tratat despre buna călăuzire a copiilor, creştere şi alcătuire, care trebuie să fie faţă de părinţii cucernici şi faţă de virtuoşii dascăli”. De subliniat ordinea în care Sfântul Grigorie Dascălul îi aşează pe cei meniţi să călăuzească copiii : prima îndatorire o au ”părinţii cucernici”, iar mai apoi vin ”dascălii virtuoşi”. Mai întâi familia, în sânul căreia se nasc micile vlăstare , iar mai apoi dascălii, adică Biserica sub aripa căreia era Şcoala.

Din păcate, din jumătatea a doua a secolului al XIX-lea, şcoala românească s-a aflat sub influenţa Apusului şi ” de multe ori a primit şi şi-a însuşit directive care nu sunt potrivite cu structura sufletului nostru românesc” (preot Mihail Bulacu). Şcoala, îndepărtându-se de Biserică şi-a pierdut esenţa şi, cum era şi firesc, a pierdut idealul pedagogiei creştine. Care este acest ideal ? Acela de a educa sufletul omenesc şi a-i cultiva aspiraţiile sale creştine existente după voinţa lui Dumnezeu.

În ce este exprimată voinţa divină ? Este exprimată în poruncile evanghelice (să ne amintim din nou cum Mântuitorul a spus ucenicilor să-i înveţe pe oameni să păzească toate câte le-a poruncit lor). Mai întâi trebuie să avem în vedere faptul că imprimarea voinţei divine în sufletul omului se face respectându-i voinţa liberă. Mai apoi, ţinând cont de ceea ce spunea şi Pestalozzi, că în educaţie e mai importantă forţa sufletească decât ideea, că un suflet se formează cu adevărat prin exercitarea acestei forţe însăşi, se poate concluziona că ” idealul pedagogiei creştine dirijează către o şcoală formativă, nu numai informativă (…) o şcoală creatoare de caractere creştine’’ (preot Mihail Bulacu).

Formarea caracterului presupune un exerciţiu permanent al voinţei. Libertatea voinţei umane aduce şi responsabilitatea directă a acţiunilor săvârşite. Esenţială este preocuparea de a forma acea facultate de a cunoaşte şi a delibera asupra propriilor acţiuni, adică cultivarea atenţiei asupra propriei persoane pentru formarea în timp a discernământului. Pentru a structura în timp un caracter puternic şi virtuos e necesară formarea unor convingeri interne şi a obişnuinţei de a practica virtutea. ”Deprinderea are în adevăr o mare putere şi anume a ne face să săvârşim cu timpul ceea ce altădată nu ne plăcea” (Sfântul Grigorie de Nyssa).

Ne vom întoarce la întrebarea Cum să ajungem să vieţuim veşnicia împreună cu Dumnezeu ? şi vom întrezări de-acum mai uşor răspunsul : nu ne putem apropia de Dumnezeu decât făcând cele ce El Însuşi ne-a poruncit. Dar aşa cum sublinia Părintele Rafail Noica, aceste porunci nu au un înţeles cazon, rigid. Şi ce ne-a poruncit nouă Mântuitorul ?

Oarecând ascultându-L mulţimile şi uimite fiind de învăţătura Lui dumnezeiască, s-a apropiat de Mântuitorul un învăţător de lege, ispitindu-l cu întrebarea : ”Învăţătorule, care poruncă este mai mare în lege ? El i-a răspuns: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel cu aceasta : să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată legea şi proorocii” (Matei 22, 36-40).

Poruncile legate de dragoste sunt temelia vieţii noastre.

Pe cât de simple par a fi, pe atât de greu de priceput sunt în esenţa lor. Şi cu neputinţă de împlinit fără de ajutorul lui Dumnezeu.

Toţi sfinţii aşează dragostea în vârful tuturor faptelor bune.

Ea este cununa virtuţilor. Deşi Sfântul Ioan Scărarul o aşează pe treapta cea mai înaltă a urcuşului duhovnicesc, tot el afirmă că dragostea este cea mai scurtă cale prin care se poate ajunge la Dumnezeu, adică este calea cea mai scurtă prin care ni se pot ierta păcatele, mai repede decât prin orice nevoinţă. Zice Sfântul Ioan Scărarul că sunt oameni care se nevoiesc zeci de ani şi dobândesc ”ceea ce un om cu inima iubitoare dobândeşte într-un ceas de plâns”. Aceasta se explică prin faptul că din iubire se naşte credinţa că păcatele pot fi iertate şi omul capătă uşurare. Domnul îi tămăduieşte toată durerea şi amărăciunea despărţirii de Creatorul său, iar omul primit cu toată dragostea în braţele părinteşti, poate trece la starea de mulţumire neîncetată pe care o aduce lui Dumnezeu.

E o mare îndrăzneală să vorbim despre dragoste, noi care n-am gustat niciodată din dulceaţa ei. Ne bucurăm însă că putem să ne împărtăşim de cuvintele celor sfinţi. Sfântul Ioan Scărarul aminteşte că însuşi Dumnezeu este numit dragoste. Şi pomeneşte cuvântul Sfântului Apostol Pavel, despre cele trei virtuţi care strâng şi întăresc legătura tuturor: credinţa, nădejdea şi dragostea. Ea este cea mai mare dintre toate, ” ea nu cade şi nici nu se opreşte în alergarea sa”; ” ea este la drept vorbind, lepădarea oricărui gând potrivnic faţă de aproapele nostru”. Aceste cuvinte ne arată lămurit că în starea de dragoste a sufletului omul se aseamănă lui Dumnezeu prin putinţa de a ierta.

Fericită este formularea sintetică a Părintelui Savatie Baştovoi care zice că ”a iubi înseamnă a ierta”. Înainte de a căuta dragostea în inima noastră, de a o cultiva, trebuie să ne izbăvim de răul care este în inima noastră. Care este acest rău care se ridică împotriva dragostei ? Este invidia, slava deşartă – părerea că suntem mai buni decât aproapele nostru; cine este el ca să ne spună nouă, ca să ne înveţe – , toată răutatea care se săvârşeşte cu gândul şi cu dorinţa.

Începutul este iertarea. Zice Mântuitorul ”iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Acesta este examenul iubirii. Cine sunt vrăjmaşii noştri ? Cei despre care avem o părere proastă, care ne tulbură prin prezenţa lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi. Cei despre care zicem : lasă-mă că m-am săturat de el! Aici trebuie să înceapă lucrarea dragostei. Cum? Iertând.

Povesteşte Părintele Savatie de duhovnicul său de la Mânăstirea Noul Neamţ – Părintele Selafiil, că repeta obsedant cuvintele simple ale Evangheliei, cuvinte pe care le repeta Mântuitorul, şi mai ales Sfântul Evanghelist Ioan în epistolele şi în evanghelia sa:”Iartă, ca şi Dumnezeu să te ierte. Când ajungi seara, spune : Doamne, iartă-mi tot ce am greşit eu azi cu cuvântul, cu lucrul, şi cu gândul ca un om, iartă pe toţi părinţii şi fraţii şi mă iartă şi pe mine, păcătosul. Uită-te în inima ta şi dacă vezi că ai vreo mânie asupra cuiva, iart-o, ca să nu te culci mânios. Şi dacă ai iertat, poţi să-i spui Domnului : Acuma şi Tu iartă-mă, pentru că eu i-am iertat, că Tu ai zis.” Şi cu acest târg sfânt şi copilăros, zice, dă-ţi sufletul în mâna lui Dumnezeu şi dacă mori în noaptea aceea, Dumnezeu te ia la dânsul.

Asemenea şi Părintele Arhimandrit Roman Braga povesteşte despre mama lui care îi învăţa în copilărie ca seara, după ce îşi spuneau frumos rugăciunile şi îşi închinau perna, să îşi ceară cu toţii iertare unii de la alţii zicând : ” Mamă, tată, vă rog să mă iertaţi ! Fraţilor şi surorilor, să mă iertaţi ce v-am greşit, că şi eu v-am iertat pe toţi !” Câtă simplitate, câtă nevinovăţie ! Ce minunat mod de a-ţi învăţa copiii să plinească porunca Mântuitorului care zice : ”Să nu apună soarele peste mânia voastră ”!

Continuă Părintele Savatie zicând că iertând celor ce ne greşesc ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea. Ştim că iertarea de la Dumnezeu o primim în măsura în care noi înşine dăruim iertare. Mântuitorul ne arată starea noastră în această lume, că toată relaţia noastră cu Dumnezeu se face prin aproapele, prin puterea de a ierta. Cum să ierţi un om care te necăjeşte ? Aducându-ţi aminte că Domnul a murit pentru el, că şi tu ai nenumărate datorii. Concluzionează Părintele Savatie : ” Vrei să ştii ce părere are Dumnezeu despre tine ? Uită-te ce părere ai tu despre aproapele tău. Care este aproapele tău ? Păi, care ar fi omul de care îţi place cel mai puţin pe lumea asta? Acela este aproapele tău ! Şi când vei birui în tine această neplăcere, acest disconfort pe care ţi-l aduce gândul la el, prezenţa lui, atunci vei cunoaşte că Dumnezeu te-a iertat pe tine, pentru că El Însuşi a spus aşa (…) Aceasta este simplitatea Evangheliei, aceasta stă şi în rugăciunea Tatăl Nostru. Mântuitorul, când a fost rugat să ne înveţe cum trebuie să ne rugăm, ne-a învăţat să cerem iertare greşalelor noastre, aşa cum noi iertăm greşiţilor noştri. Dacă facem această nevoinţă, avem nădejde de mântuire. Şi dacă mântuirea ni se dă astfel, ce altceva ne mai poate interesa în lumea aceasta, ce mai are rost ?”

Să învăţăm mai întâi pentru noi înşine această lecţie de iubire, adică lecţia iertării aproapelui. Abia mai apoi o vom putea preda şi copiilor noştri, în primul rând ca părinţi, iar mai apoi ca dascăli. Copiii noştri sunt învăţaţi să primească dragoste, cum e şi firesc, aşa cum noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, ne bucurăm de dragostea Lui dăruitoare. Să-i învăţăm pe copii să mulţumească pentru dragostea pe care o primesc prin recunoştinţa şi respectul lor, dar, foarte important, să dăruiască la rândul lor dragoste – iertare celorlalţi.

Mai înainte de a încheia voi aminti de o grăitoare întâmplare din viaţa unei femei care într-o zi a ajuns cumplit de întristată la chilia Părintelui Porfirie Bairaktaris, povestindu-i necazul ei: ”Părinte, sunt foarte necăjită, soţul nu mă iubeşte, copiii au uitat de mine, nu mă mai caută, rudele se poartă răutăcios cu mine, vecinii sunt insuportabili… E groaznic, nimeni nu mă iubeşte ! Părintele Porfirie, din seninătatea sufletului său jertfitor, i-a răspuns : Nu-i nimic, de-acum poţi să începi să-i iubeşti tu pe toţi.”

Iată aşadar, care ar putea fi strădania celor care se află în fiecare zi în preajma copiilor. Aceea de a avea în minte acest ideal al copilului ca fiinţă iubitoare, deci iertătoare.

***

Iată care erau gândurile mele în nov. 2006. Domnul a rânduit ca în luna febr. 2008, să-mi fie recomandată o carte deosebită: Tărâmul minunilor. Autoarea, Elizabeth White, convertită la ortodoxie în 1964, este în prezent directoarea Şcolii Montessori din Spokane, Washington. Aflând aceasta, am început să caut să înţeleg mai multe despre metoda Montessori.
Şi căutând, am aflat.
Dorind să împărtăşesc bucuria minunatei descoperiri care poartă numele Montessori, a luat fiinţă acest blog.
Înainte de orice, voi prezenta cele trei cărţi ale Mariei Montessori, apărute până în prezent în limba română: Copilul, fiinţă divină dar neînţeleasă (sau
Copilul), Mintea absorbantă şi Descoperirea copilului.
Anunțuri

Read Full Post »