Cap. I – Noul născut

NOUL NĂSCUT

Mulţi cred că şcoala cea mai de dorit pentru copii ar fi aceea care ar copia familia şi în care învăţătoarea s-ar purta ca o mamă (spre ex. „l’ecole maternelle” – în franceză). Nu suntem de această părere. Nu există pe lume nici un loc care s-ar putea reproduce spre fericirea copilului. Copilul este un necunoscut, atât în şcoală, cât şi în familie.

Aceasta este problema ce se ridică în faţa noastră. Şi trebuie să alungăm din ochii noştri o anumită ceaţă de prejudecăţi şi de ignoranţă, cu atât mai orbitoare, cu cât ne credem mai învăţaţi, ca să putem vedea ce trebuie să facem pentru copil.

Un poet (n. tr. – autoarea obişnuia să introducă în conferinţele, cursurile şi publicaţiile sale, într-un context ştiinţific, fraze în stil poetic, ceea ce a făcut pe mulţi critici ai săi să îi reproşeze că nu respectă forma de exprimare strict ştiinţifică) ar putea scrie despre copil aşa (de fapt nu e poveste, nici poezie; este numai o descriere: preludiul vieţii copilului, neînţeles încă de la naşterea sa):

„Mi s-a povestit despre un om care a trăit în întune­ricul cel mai de nepătruns, ochii lui nu au văzut vreodată nici cea mai slabă rază de lumină, ca în adâncimile unui abis”.

„Mi s-a vorbit despre un om care a trăit în tăcere: nici un zgomot n-a ajuns vreodată până la urechea lui”.

„Am auzit vorbindu-se despre un om care a trăit realmente numai în apă, o apă de o stranie alcătuire; şi care dintr-o dată s-a trezit printre gheţuri”.

„Şi a desfăcut plămâni care nu au respirat niciodată… (ar fi uşoare şi cele mai grozave chinuri dacă le-am compara cu ale lui… dar a învins)”.

„Aerul i-a umplut dintr-o dată plămânii strânşi de la început; şi atunci omul a strigat!”

„Şi s-a auzit atunci pe pământ un strigăt cutremurător care n-a mai fost auzit, ieşind dintr-un gâtlej, ce atunci vibra pentru întâia oară”.

Era omul care se odihnise.

Ar putea cineva să-şi închipuie acest repaos absolut? Un repaos în care o fiinţă omenească nu-şi dă osteneala nici să mănânce, căci alţii mănâncă pentru ea; şi stă în părăsirea tuturor fibrelor sale, căci alte ţesuturi îi asigură căldura de care are nevoie spre a trăi; nici măcar ţesu­turile cele mai intime nu lucrează pentru a se apăra de veninuri şi bacterii pentru că alte ţesuturi lucrează pentru ea şi oxigenul îi este dăruit fără a respira, printr-un privilegiu unic între cei vii.

Singura muncă a noului născut este aceea a inimii, care a bătut înainte ca el să fi fost [născut]; da, în timp ce el nu exista [cu sensul de „nu era născut”], bătea totuşi inima lui, şi încă întru-un ritm îndoit de cum bate altă inimă. Şi acum… este el cel care înaintează şi ia asupra sa toată munca: rănit de lumină şi de sunete; obosit până în cele mai adânci fibre ale fiinţei sale, scoţând marele strigăt:

„DE CE M-AI PĂRĂSIT?”

Şi atunci, pentru întâia oară omul uneşte în sine pe Hristos Care moare şi pe Hristos Care Se înalţă.

Astăzi, când într-o casă se naşte un copil, de cine se preocupă lumea? De mamă. Se zice că mama a suferit; dar copilul n-a suferit, oare? Se zice că mama are nevoie de îngrijiri; dar copilul nu are nevoie de îngrijiri?

Dacă ne-am întreba ce este civilizaţia şi am cugeta puţin, am vedea că ea este un ajutor progresiv în a face tot mai uşoară adaptarea omului la mediul în care trăieş­te.

Ei bine, cine face o schimbare de mediu mai bruscă şi mai radicală decât un copil care se naşte? Atunci ar trebui să existe în istoria civilizaţiei omeneşti o pagină înaintea tuturora, în care să se arate ce face omul civilizat spre a ajuta pe cel ce se naşte să se adapteze mai uşor la mediul acesta nou şi atât de deosebit. Şi se va vedea, că nu există nimic scris în această privinţă. Prima pagină a istoriei civilizaţiei omeneşti este o pagină albă. Toţi vor zice, de bună seamă, că ne ocupăm mult de copilul ce se naşte. Da? Însă cum? Rudele şi prietenii exclamă cu mare bucurie: „Avem un copil frumos; avem un fecior!” Bucuria lor este totul. Copilul este un obiect de plăcere pentru ei, este realizarea unei speranţe: adultul are un fiu! Iată ideea; iată sentimentul! Şi aceasta se cheamă dragoste pentru copilul ce s-a născut în familia ce îl dorea.

Tatăl poate va dori să-i vadă ochişorii; îi deschide, ca să vadă ce culoare au pupilele ce-l vor privi odată.

În acest timp, toţi se întrec în a face linişte şi întuneric în jurul mamei, care a suferit şi este obosită; dar copilul nu este obosit? Cine se gândeşte să facă linişte şi întuneric în jurul lui, ca să se poată obişnui încetul cu încetul la noul mediu? Noul născut este luat în mâini, pielea sa delicată este rănită de mâini aspre. De fapt, nimeni nu îndrăzneşte să îl atingă, pentru că este atât de fraged; rudele şi mama îl privesc cu îngrijorare, încredinţându-l unor „experte”. Există mâini experte, şi toţi se liniştesc, nu simt nevoia de a apăra acest corp micuţ care nu a fost niciodată atins de cineva. În schimb pisicile, câinii, păsările sunt extrem de geloase: nimeni nu ar putea, nu să atingă, dar nici să privească de aproape pe micuţii lor. Atunci această pagină nu este numai o pagină albă, ci este o lacună în natură.

Se zice: „Dar ce să facem? Cineva tot trebuie să atingă copilul odată!” Da, însă acele mâini trebuie să fi învăţat să atingă o fiinţă delicată, căci sunt mâini grosolane, mâini aspre, care nu ştiu să prindă decât pentru a nu lăsa să cadă. Noul născut este îmbrăcat, sau chiar înfăşat; ceea ce linişteşte familia este existenţa unor mâini experte (astăzi există maternităţi Montessori-Centri di nascita Montessori-şi asociaţii naţionale şi internaţionale pentru educarea părinţilor, medicilor şi asistentelor infantile în vederea unei „primiri” a noului născut după indicaţiile dr. Maria Montessori, având ca deviză „de calitatea primirii noului născut depinde, în parte, calitatea vieţii lui viitoare”-n.tr.), care au îndemânarea de a îmbrăca un copil. Şi el, care de la origine era liber în toate mişcările corpului său, este acum imobilizat cu sila.

De ce trebuie să muncească atâta un infirmier spre a învăţa să mişte un rănit, spre a şti să pună cu delicateţe o alifie sau un bandaj, de ce se oboseşte în studierea unei tehnici atât de grele spre a trata un om care suferă, când acel om este un adult? Şi de ce nu se face aceasta şi pentru copil? Dacă s-ar îmbolnăvi tatăl, stăpânul casei, şi ar sta în pat cu un os rupt, toţi s-ar strânge în jurul lui, tremurând, având grijă să nu-l facă să sufere, să-l atingă cu delicateţe, şi mâna abilă ar fi atunci aceea care l-ar atinge astfel încât să nu-l doară.

Pentru copil însă, e abilă orice mână; medicul îl atinge, îl prinde, îl prinde grosolan; şi cum copilul atunci plânge, se zice că acesta este graiul copilului ce se naşte, el trebuie să plângă, acesta este modul său de a vorbi şi în acelaşi timp de a respira. Se va zice, copilul este destul de robust ca să reziste şi să se adapteze. Dar noi nu avem destulă rezistenţă pentru a ne adapta? De ce atunci încălzim soba iarna, ne punem sub picioare covoare, întrebuinţăm scaune moi şi ne îngrijim atâta ca să putem trăi mai uşor? Nu suntem noi oare mai puternici ca un copil ce abia s-a născut? De ce nu putem trăi atunci singuri, părăsiţi într-o pădure? Nu suntem noi cei tari? Şi ce să zicem atunci despre copilul ce abia se naşte că este de la natură puternic şi de aceea va rezista la toate? Când moare un om, moare natural: aşa e soarta lui; şi cu toate acestea ne ostenim atâta la căpătâiul unui om ce trage să moară! Deşi e ceva inevitabil, facem totul ca să sufere cât mai puţin posibil, înlăturând cel mai mic lucru care l-ar putea supăra. De ce nu ne gândim tot aşa şi când e vorba de un copil?

Există deci un gol straniu, există o orbire în sufletul nostru şi în civilizaţia pe care am construit-o; ceva ce seamănă cu pata oarbă din fundul ochiului; este pata oarbă a vieţii.

Eu cred că se va organiza, şi încă în curând, ca un prim început al noii vieţi infantile şi ca o necesitate absolută pentru a o începe, o îngrijire a noului născut. Cineva trebuie să fie specializat în a primi pe cel ce se naşte.

Trebuie să ne gândim că nu există nici un studiu în această privinţă; există doicile, ce e drept, însă acestea învaţă numai a nu omorî copilul.

O îngrijire cu mult mai înţeleaptă decât aceea care se face azi va trebui să se dea copilului atunci când starea lui va fi înţeleasă mai bine.

A atinge un copil, va trebui să fie un lucru foarte delicat: nu-l putem mişca decât cu o extremă încetineală.

A-l îmbrăca nu e nevoie din primul moment, în prima lună. De fapt, în istoria îmbrăcămintei pentru copii se găseşte o progresivă simplificare; astăzi ea s-a redus la foarte puţin; încă un pas, şi nu va mai rămâne nimic. Copilul trebuie să rămână gol, aşa cum, dealtfel, a şi fost intuit în artele frumoase; trebuie să-l încălzim cu mediul ambiant, nu cu hainele, deoarece el nu are destulă căldură pentru a rezista la temperatură externă, iar îmbrăcămintea nu-l ajută prea mult. Aşa fac animalele care, deşi sunt acoperite cu păr, îşi încălzesc puii şi cu căldura corpului.

Femeile din America, desigur, îmi vor vorbi despre îngrijirile ce se dau la ei noului născut; cele din Germania vor zice că eu nu am studiat îngrijirile ce se dau copiilor în Germania şi Austria; eu le voi răspunde că le cunosc pe toate, pentru că le-am studiat la faţa locului, observându-le cu pasiune şi am găsit că lipseşte, o repet cu tărie, lipseşte conştiinţa şi pregătirea atât de necesară pentru a primi în mod demn pe omul ce se naşte; nu există nici o ţară în care copilul să fie înţeles.

E adevărat că se face tot ce se poate; dar ce este progresul, dacă nu a vedea ceea ce nu s-a văzut mai înainte, de a face ceea ce încă nu s-a făcut adăugând lucruri noi la ceea ce se părea a fi complet?

Există un fel de instinct de apărare, care se naşte în sufletul nostru împotriva copilului, oricât l-am iubi de mult. Acest instinct ne domină încă din primul moment, alături de un alt instinct, de zgârcenie pentru lucrurile ce le posedăm, chiar dacă acestea n-ar avea nici o valoare. Aşa, de exemplu, căutăm îndată să apărăm acea nenoro­cită de saltea, frământaţi mai mult de grija de a o păstra curată decât de bunăstarea copilului nostru.

Ce aţi pregătit pentru copilul pe care-l aşteptaţi să se nască, afară de hăinuţa ce-l va stânjeni? Am pregătit acea mizerabilă saltea şi am apărat-o. Şi din această clipă mergem veşnic aşa înainte: sufletul adultului e chinuit, în fiecare clipă de grijă: nu cumva să murdărească ceva copilul, să răstoarne vreun obiect, să ne împiedice de la treburile noastre!

Noi considerăm multe manifestări ale copilului drept capricii şi avem grijă să le prevenim încă de la naştere. Faptul de a corecta copilul ne pare îndată a fi o datorie. Când avem un copil în casă, trebuie nu numai să alergăm, ca să salvăm lucrurile şi să ne izolăm ca să nu fim tulburaţi, ci trebuie să apărăm copilul de propriile lui capricii, să nu devină victima lor, să nu devină o per­soană lipsită de educaţie; şi aceasta ni se pare o datorie morală faţă de copil. Există greşeli mari în înţelegerea copilului, care ne fac să considerăm capricii multe manifestări ale lui.

Există la copii un instinct care începe din primul an al vieţii şi care ajunge la o culme de dezvoltare către vârsta de doi ani: este nevoia (pentru construirea minţii sale) de a vedea lucrurile totdeauna în acelaşi loc şi întrebuinţate după scopul pentru care sunt făcute. Dacă aceasta nu se întâmplă, şi cineva tulbură ordinea şi destinaţia obiec­telor, copilul e contrariat, e rănit şi această schimbare a ordinii devine un obstacol pentru el. Atunci copilul încearcă să apere obiectele ca ele să rămână, pe cât este cu putinţă, în acelaşi mod, aşa cum are nevoie el.

Este o adevărată nevoie vitală. Noi vedem aceasta în şcolile noastre, unde copii foarte mici au un adevărat instinct al lor de a aşeza toate lucrurile la locul lor şi de a le găsi acolo unde le-au văzut întâi.

Să dăm câteva exemple:

Un copil vede nisip pe jos şi se opreşte privindu-l; mama care bagă de seamă nisipul răspândit, vine şi-l mătură. Copilul începe să plângă disperat, şi mama nu-l înţelege; vede însă că el se duce după nisip şi-l pune în acelaşi loc, unde era mai înainte şi iar începe să-l priveas­că; atunci mama înţelege de ce a plâns copilul şi crede că e capricios.

O mamă îşi aşează paltonul pe braţ, fiindu-i cald. Copilul începe să plângă şi nimeni nu ştie de ce, până când mama se îmbracă cu paltonul şi atunci copilul se linişteş­te: văzuse un lucru care nu era la locul lui, şi aceasta l-a tulburat.

Adultul se sileşte să corecteze aceste „defecte” ale copilului deşi, ar trebui să înţeleagă că e fără nici un rost să corecteze copilul de defectele pe care nu le va mai avea când va fi adult. Un domn adult nu va începe să plângă fiindcă doamna pe care o însoţeşte îşi scoate pardesiul.

Dacă noi nu înţelegem faptul în sine şi-l credem capriciu, înţelegem totuşi că defectul va dispărea, deci e inutil să ne preocupăm. Când vom fi pătruns pe această cale, vom începe să înţelegem multe lucruri care nu vor mai fi în adultul rafinat şi complicat; aş zice că atunci ne vom bucura de aceste mici defecte şi ne vom întrista gândindu-ne că sunt menite să dispară.

Un alt exemplu: un copil de doi ani avea o doică perfectă, care îl scălda întotdeauna în aceeaşi baie, totdeauna în acelaşi fel. Trebuind să lipsească pentru câtva timp a rugat o altă colegă să o înlocuiască. În acest timp copilul plângea, ori de câte ori noua doică îl scălda, cu toate că îl îngrijea cu o adevărată măiestrie. Când s-a întors vechea doică, l-a întrebat pe copil: „Nu era bună femeia aceea?” Copilul a răspuns: „Nu”. Întrebându-l de ce plângea când îl scălda, a răspuns: „Pentru că mă aşeza anapoda”. Unde îl aşeza una cu capul, cealaltă îl aşeza cu picioarele.

Nevoia de a vedea lucrurile întotdeauna la fel, este ceva ce face parte din viaţa sa şi ceea ce el apără cum poate. Această apărare noi o numim „capriciul” copilului.

Copilul este atât de simţitor la tot ceea ce i se spune de către adult şi ar dori atât să i se supună; noi nu ne putem închipui cât este de dispus copilul să ni se supună, până la fibrele corpului său, în mod perfect, întotdeauna: mai mult, aceasta este ceea ce îl caracterizează. Iată o mică anecdotă: un copil îşi pune pantofiorul pe pat şi mama îi zice: „Acesta e un lucru urât, pantoful nu se pune acolo”. Apoi mama curăţă cu mâna învelitoarea. De atunci copilul, ori de câte ori vedea un pantof, se oprea, se gândea şi zicea: „E urât” şi se ducea să cureţe cu mâna învelitoarea patului. Ce vrem mai mult? Copilul este sensibil până la extrem; el rămâne impresionat atât de adânc, încât adultul ar trebui să-şi măsoare toate actele, toate vorbele lui, pentru că ele rămân săpate în sufletul copilului. Este supunerea în adevăratul sens al cuvântului, pentru că supunerea este pentru el, viaţa.

Adultul este pentru el o fiinţă venerabilă, iubită, din gura căruia izvorăşte înţelepciunea care-l călăuzeşte; şi el rămâne atins ca şi când ar fi un proiectil spiritual care-i intră în inimă. În faţa unui capriciu, trebuie întotdeauna să ne gândim că poate fi un act vital, o apărare profundă şi să ne amintim că un copil fără îndoială vrea să ni se supună şi ne iubeşte.

„Copilul iubeşte adultul” – iată ceea ce ar trebui să fie întotdeauna în gândul nostru. Veşnic se zice: „Cum iubeşte adultul pe copil! Cum îşi iubeşte mama copilul său!” Ba se zice şi despre învăţător: „Cum mai iubeşte copiii!” Şi aşa despre toate fiinţele adulte.

Se zice că trebuie să învăţăm copiii să-şi iubească mama, tata, învăţătorul; trebuie să-i învăţăm să iubească totul şi pe toţi. Şi cine este acest dascăl al dragostei, care vrea să înveţe copiii să iubească? Acela care vede capriciu în toate manifestările copiilor şi care are grijă să se apere pe sine însuşi de copil!

El nu poate deveni propovăduitor al iubirii, fără un exerciţiu special şi fără a deschide ochii conştiinţei spre a vedea o lume mai înaintată.

Copilul iubeşte neînchipuit de mult pe adult. Când se duce să se culce, vrea întotdeauna ca o persoană iubită să-i stea aproape. Şi persoana iubită zice: „Trebuie să împiedic acest capriciu: copilul nu trebuie să câştige reaua deprindere de a nu adormi fără a avea pe cineva lângă dânsul”.

Sau poate un copil vrea să vină la noi când mâncăm, şi plânge, ca şi când ar pretinde să nu mâncăm. Aceasta e vorba omului fără dragoste de copii.

Copilul doreşte doar să stea aproape de noi, spre a privi pe cei care mănâncă, e un copil mic, în primul an al vieţii şi n-a luat altceva în gură decât lapte. Şi totuşi plânge în timp ce noi mâncăm; de l-am primi la masă, n-ar mai plânge; sau poate ar scânci, fiindcă cei ce mănâncă uită de el: el vrea să fie privit şi să simtă că vine vorba şi despre el în conversaţie.

Cine va mai plânge într-o zi, din nemărginita dorinţă de a ne vedea când prânzim, sau chiar când gustăm? Şi cu câtă tristeţe vom zice într-o zi: „Nu mai am pe nimeni care să plângă, pentru că mă doreşte aproape, când se duce să se culce! Toţi se gândesc numai la ei, adorm cu gândul la ceea ce au făcut peste zi, niciunul nu-şi mai aminteşte de mine!”

Pentru că numai copilul îşi aminteşte în fiecare seară şi zice: „Nu mă lăsa, stai aici, lângă mine!” şi adultul: „Nu pot, am de lucru şi apoi ce capriciu mai e şi ăs­ta?”… Şi credem că trebuie să-l corectăm, pentru că ne-ar face pe toţi sclavi.

Sunt şi capricii complicate. Unul dintre cele mai înspăimântătoare pentru familie este când copilul se deşteaptă dimineaţa şi se duce să trezească pe tata şi pe mama, care ar dori să mai doarmă; acesta este lucrul cel mai îngrozitor, de care toţi se plâng. Dar copilul care coboară din pat, este o fiinţă pură, care face ceea ce toţi ar trebui să facă, atunci când se arată soarele şi lumina; lumea ar trebui să se scoale, dar tata şi mama dorm încă şi această mică fiinţă se duce la ei, parcă ar zice: „Învă­ţaţi a trăi sfânt, dimineaţa oamenii se scoală!” Dar copilul nu e un dascăl, se duce numai ca să-i privească, pentru că îi sunt dragi; abia se deşteaptă şi dorinţa lui este de a fugi îndată la cei pe care îi iubeşte. Va trebui să treacă prin odăi încă întunecoase, închise, ca lumina să nu-i poată trezi înainte de vreme; copilul se duce, se împiedică, nu-i e frică de întuneric, nu-i e frică de uşi pe jumătate închise şi ajunge lângă tatăl său şi mama sa şi-i atinge dulce. De câte ori i se spune: „Puiule, nu ne trezi dimineaţa!”. Dar copilul vine, îi trezeşte, apoi zice: „Dar eu nu te-am trezit, ţi-am dat numai o sărutare”. Se gândesc părinţii cum ar face să-l dezveţe. Dar când se va mai întâmpla oare în viaţă ca cineva, abia trezit, să ardă de dorinţa de a alerga la noi, învingând orice greutate, pentru a ne sta aproape, fără să-i treacă prin minte să ne trezească ci numai pentru a trezi pe cei dragi lui şi pentru a le da un sărut? Când şi cine va mai face asta pentru noi?

Noi zicem că trebuie să-l corectăm pe copil; şi totuşi aceste manifestări de dragoste nu ne sunt indiferente; nu e indiferentă, pentru adult, dragostea copilului; mai mult: adultul ar trebui să înţeleagă că un copil care iubeşte nu numai că trezeşte pe tatăl şi mama sa, care dorm prea mult dimineaţa; acel tată şi acea mamă adeseori adorm în viaţă; pentru că toţi avem tendinţa de a „dormi”, a nu da atenţie lucrurilor; şi avem nevoie de o nouă fiinţă, care să ne deştepte şi să ne menţină treji, cu un mijloc de care noi nu putem dispune: o fiinţă care să trăiască şi să lucreze altfel decât noi şi în fiecare dimineaţă, să vină să ne spună: „Priveşte, există o altă viaţă, trăieşte mai bine!” A trăi mai bine, pentru că omul ar merge pe calea degenerării şi copilul îl ajută să urce. Dacă adultul nu-şi dă seama, se pierde; încetul cu încetul sufletul lui se acoperă cu o scoarţă groasă şi devine nesimţitor. Aceasta ne face să ne gândim la Judecata universală când Hristos, întorcându-Se către cei blestemaţi, care ar fi cei care nu s-au folosit de mijloacele pe care le-au întâlnit în viaţă pentru a se îndrepta, le zice:

– „Voi M-aţi văzut suferind şi nu M-aţi îngrijit”. Şi aceia îi vor răspunde:

– „Doamne, Te-am văzut noi suferind şi nu Te-am îngrijit?”

– „Da, când vedeaţi un sărac suferind, eram Eu!

– „Eu am zăcut în închisoare şi voi nu M-aţi cercetat!”

– „Doamne, Te-am văzut noi în închisoare şi nu Te-am cercetat?”

– „Da, în fiecare închisoare eram Eu!”

În cazul nostru, adultul ar fi acela care ar fi trebuit să-L ajute pe Hristos în cei ce suferă, iar copilul, parafrazând ideea minunată, ar fi acela care l-a ajutat pe adult.

În ziua Judecăţii, când vom fi osândiţi, ni se va putea imputa de către Hristos:

– „Eu te-am iubit mult şi am venit la tine în fiecare dimineaţă, să te trezesc, dar tu M-ai alungat!”

– „Doamne, Tu ai venit, ai venit să mă trezeşti dimi­neaţa şi eu Te-am alungat?”

– „Da, copilul care te iubea şi te trezea sărutându-te, eram Eu! Când Eu voiam să stau lângă tine, tu mă respin­geai!”

– „Când Te-am respins eu, Doamne?”

– „Da, copilul care te implora să stai lângă el, eram Eu, şi tu M-ai respins”.

Era copilul cel care voia să ne înveţe a iubi; dar noi l-am crezut un capricios; şi aşa ne-am pierdut inima noastră*.

*Notă: Sf. Ioan de Kronstadt spune: „În procesul instruirii şi formării omului este deosebit de periculos să se pună accentul doar pe minte şi raţiune şi să nu se dea atenţie inimii. Tocmai acesteia trebuie să i se acorde cea mai mare atenţie. Inima înseamnă viaţă, dar care poate fi o viaţă alterată de păcat. Acest izvor al vieţii trebuie purificat, trebuie aprinsă în el flacăra curată a vieţii în aşa chip încât să ardă mereu, să nu se stingă şi să de-a o direcţie gândurilor, dorinţelor şi năzuinţelor omului de-a lungul întregii sale vieţi. Societatea s-a corupt tocmai din cauza carenţelor educaţiei creştine. Ar fi timpul să înţeleagă creştinii voinţa Domnului: El vrea de la noi inimă curată; Fericiţi cei curaţi cu inima – Matei 5, 8. Luaţi aminte la dulcele Său glas din Evanghelie. Adevărata viaţă a inimii noastre este Hristos (Hristos trăieşte în mine – Galateni 2,20). Învăţaţi din înţelepciunea Apostolului: acesta este îndatorirea noastră conună, să ni-L aducem pe Hristos în inimă” (vezi Viaţa mea în Hristos, traducere Boris Buzilă, Ed. Sophia, 2005, p.189)

Anunțuri